Şi, evident, într-un context internaţional dominat de “conflictul” dintre Statele Unite şi Europa cu privire la strategiile de politică bugetară pentru perioada următoare.
Din punct de vedere fundamental, situaţia financiară a statului oglindeşte probleme structurale. Dacă analizăm ciclul economic recent încheiat, vom observa că statul a înregistrat deficit bugetar în fiecare an, deşi economia internă a traversat cea mai bună perioadă din ultimele decenii. în perioada 2000-2008 produsul intern brut (PIB) al României a crescut la un ritm mediu anual de 5,8%, în timp ce deficitul bugetar mediu anual s-a situat la 2,7%.
Cu alte cuvinte, statul a intrat în cea mai severă criză mondială din ultimele decenii cu o structură dezechilibrată. Ce a justificat acest deficit bugetar, într-o astfel de perioadă foarte bună pentru economie? Investiţiile publice ale statului? Din nefericire, nu! Deficitul bugetar a fost generat de structura statului. O structură ale cărei cheltuieli curente nu pot fi plătite din veniturile curente. Se pune evident întrebarea dacă statul poate continua să supravieţuiască la nesfârşit cu o asemenea maladie!
Cea mai severă criză economico-financiară mondială din ultimele decenii s-a resimţit puternic şi pe plan intern. Nu numai în sectorul privat. Şi în sectorul public, unde deficitul bugetar a crescut la peste 8% din PIB! Fără ca această majorare să fie justificată de mult invocatele investiţii publice!
Practic, criza economică a scos la suprafaţă cancerul de care suferă statul: imposibilitatea finanţării cheltuielilor curente din venituri curente. Care ar fi soluţiile pentru echilibrarea situaţiei financiare a statului? Din păcate, în acest moment numărul soluţiilor este foarte redus. Iar oricare soluţie prezintă costuri economice imense pe termen scurt, cu implicaţii pe termen mediu.
O soluţie ar fi reducerea cheltuielilor publice. S-au adoptat unele măsuri de reducere a cheltuielilor cu salariile din administraţia publică (concediu fără plată în 2009, reducerea cu 25% a salariilor în a doua jumătate a anului curent).
Trebuie însă să analizăm şi structura de venituri a statului. Şi o să observăm că România este statul membru al Uniunii Europene cu cea mai redusă pondere a veniturilor din taxe în PIB (aproximativ 28% în 2008, sub media europeană de 39,3%). Ne dorim o convergenţă economică nominală şi reală către media europeană? Dacă da, aceasta va implica şi o convergenţă a fiscalităţii către Uniunea Europeană.
Practic, decizia guvernului de majorare a TVA poate fi interpretată drept un semnal cu privire la introducerea unui noi sistem de impozitare în viitorul apropiat. Cu alte cuvinte, am putea afirma că ne îndreptăm către finalul cotei unice, care a fost introdusă pentru a stimula economia, într-un context macroeconomic mondial foarte concurenţial. Cota unică prezintă o serie de avantaje: stimularea economiei, creşterea transparenţei şi a eficacităţii actelor fiscale. Numai că şi cota unică prezintă dezavantaje, mai ales în cazul statelor care nu au o politică bugetară coerentă şi un sistem fiscal bine pus la punct.
Finalul cotei unice s-ar traduce printr-un alt sistem de impozitare. Acesta ar introduce noi distorsiuni în economie (care se află încă în degringoladă). O nouă piedică pentru spiritul antreprenorial. Percepţia mediului de afaceri şi a investitorilor străini cu privire la economia internă s-ar deteriora. Cu alte cuvinte, noi bariere în calea investiţiilor. Fără investiţii nu se scoate economia din criză, iar fără scoaterea economiei din criză nu se poate ameliora nici situaţia statului.
Andrei Rădulescu este doctor în Economie, Academia de Studii Economice, Bucureşti Senior Analist, Target Capital, Cluj-Napoca
