Seară atipică la Filarmonica din Cluj

Seară inedită la Filarmonica Cluj. Concert vocal simfonic, adică doar vocal în prima parte și doar simfonic în a doua. Dirijori: Gabriel Bebeșelea și Cornel Groza.

În ceea ce privește programul, în prima parte a acestuia vor fi interpretate selecțiuni din Cartea a VI-a de Madrigale pe cinci voci de Carlo Gesualdo da Venosa, iar în a doua parte se va cânta Simfonia nr. 5 în do diez minor a lui Gustav Mahler. Alăturarea lui Gesualdo și a lui Mahler în același program, mai ales că-i despart vreo 400 de ani, poate părea cel puțin neobișnuită la prima vedere.

Totuși, ei sunt legați prin atmosfera specifică a lucrărilor lor, caracterizate de stări contrare, de tumulturi sufleteși și, mai ales, de prezența fiorului morții. Pentru că ambii, atât Gesualdo, cât și Mahler, și-au trăit viețile sub umbra tragediilor și a morții.

Lucrările muzicale ale lui Gesualdo au o poveste aparte în epoca respectivă. Ele nu pot fi înțelese în afara contextului în care au fost create, iar pentru asta trebuie să-l cunoști puțin pe Gesualdo ca personaj. Cert este că Madrigalele lui Gesualdo au fost atât de avangardiste la vremea la care au fost create, încât muzica lui nu semăna cu nimic din ce se mai auzise până atunci.

Carlo Gesualdo da Venosa (1561, Napoli - 1613, Gesualdo) este un exemplu că, dacă nu analizăm cu mare atenţie şi, mai ales, fără prejudecăţi societatea italiană din care a făcut parte, riscăm să nu reuşim niciodată să descoperim omul din spatele mitului şi să înţelegem de unde a izvorât unul dintre cele mai halucinante, misterioase şi radicale limbaje muzicale pe care mintea omenească şi le-a putut vreodată imagina.

Gesualdo a moștenit un titlu de principe de Venosa, s-a căsătorit cu o fiică de marchiz și apoi a ucis-o brutal, pe ea și pe amantul acesteia, pe care i-a surprins în flagrant, într-un scenariu demn de un thriller. După crimă, prințul trăiește în izolare (reușind chiar să se recăsătorească) și ajunge să compună o muzică atât de excentrică și de ciudată, încât la vremea aceea era cu totul de neînțeles, darcare azi reprezintă una dintre cele mai vibrante moșteniri ale Renașterii italiene târzii, cu un impact de netăgăduit asupra artiștilor secolului XX.

Din programul serii de vineri vor face parte diverse selecțiuni din Cartea a VI-a de Madrigale pe cinci voci, ultima carte de Madrigale a lui Gesualdo, scrisă la deplină maturitate, el stingându-se din iață la doi ani după ce a scris-o. Concertul oferit de Corul Filarmonicii de Stat "Transilvania" va recrea atmosfera din epocă, prin lumina minimă, obscură, printr-o dispunere stereo a grupurilor corale (pentru a crea acel efect halucinant) și prin "zugrăvirea sonoră" (legătura subtilă dintre text și muzică).

În a doua parte a programului, publicul va fi transpus cu 400 de ani mai târziu, dar oarecum într-o atmosferă la fel de contradictorie și de sumbră.

Simfonia a V-a a lui Gustav Mahler a fost compusă într-una din cele mai fericite perioade din viața acestuia, altfel extrem de zbuciumată. Creația lui Mahler este, mai presus de toate, bazată pe experiența sa personală, pe filosofia lui de viață. Pe lângă Mozart şi Beethoven, Mahler este una dintre cele mai analizate figuri ale istoriei muzicii.

Multele notiţe pe care le-a trecut pe partituri, bogate în semnificaţii extra-muzicale, au oferit posibilitatea de a examina, pe lângă muzică, şi omul care a fost Mahler, iar controversele din jurul lui s-au ridicat la un nivel rar atins de alţi muzicieni.

Stilul lui Mahler, extravagant şi curajos prin combinaţiile sale eterogene, a determinat publicul să adopte fie o atitudine pozitivă, fie una negativă, însă niciodată una de indiferenţă. Animozitatea îndreptată către Mahler a avut multiple cauze. Personalitatea sa complexă, în care se îmbinau elemente culturale austriece, germane, evreieşti şi cehe, a rămas pentru mulţi imposibil de pătruns şi înţeles.

Criticii considerau că Mahler era un romantic dus la extrem, care aspira, în acelaşi timp, la puritatea expresiei. Caracterul popular al melodiilor lui, cu influenţe austriece, germane şi cehe, nu a fost privit ca o parte a personalităţii, ci ca o încercare forţată de a asimila elemente diverse, sortită unor rezultate banale. Extazul din muzica sa a fost văzut ca patologic, iar patosul ei incredibil a fost considerat nefiresc, chiar ipocrit.

Leonard Berstein spunea că „marşurile lui Mahler sînt ca atacurile de inimă, coralele sale ca înnebunirea întregii creştinătăţi". Prima parte a Simfoniei este un exemplu perfect: Mahler îşi începe lucrarea cu un marş funebru, unul dintre cele mai înfricoşătoare şi intense momente din întreaga sa muzică.
Atmosfera de serenitate a primei mişcări din cea de-a treia secţiuni, Adagietto - de altfel cea mai cunoscută din întreaga Simfonie - a făcut ca ea să fie transpusă în cinematografie de către regizorul Luchino Visconti, care a utilizat-o în celebrul său film Moarte la Veneţia (1971).