Cum se nasc cele mai de succes filme despre comunism

Specialist în istorie contemporană, Virgiliu Ţârău, de la CNSAS, a tradus, pentru ZIUA de CLUJ, raportul dintre ficţiune şi adevăr din ultimele filme despre comunism lansate în acest an.

“Portretul luptătorului la tinereţe” de Constantin Popescu şi “Autobiografia lui Ceauşescu” de Andrei Ujică sunt două filme lansate în 2010 şi care s-au dovedit controversate prin optica istorică abordată. Dacă unul vorbeşte despre luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraş conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu, cel de-al doilea reconstituie viaţa ultimului dictator al României. Despre greşelile de abordare, carenţele documentare, dar şi despre felul cum viaţa poate să bată filmul vorbeşte istoricul clujean Virgiliu Ţârău (foto), vicepreşedinte al Consiliului Naţional Pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) şi profesor al Universităţii Babeş- Bolyai.

După Revoluţie, tematica filmelor a fost, cu predilecţie, istorică. Anul acesta s-a produs un declic, un transfer al accentului pus pe fapte-poveste către personaje. Cum vi se pare deplasarea aceasta de accent?
Face parte din ceea ce se numeşte, în general, procesul de istoricizare a unei epoci, a unei perioade. În momentul în care au un releveu istoric, oamenii de artă doresc să expună acest subiect într-o manieră care ţine mai mult de specificul artei lor decât de ce însemna trecutul aşa cum l-au lecturat ei. Noi suntem la un moment la care abia descoperim aceste subiecte, adică o întreagă generaţie, un val întreg, după 2000, de tineri regizori a construit un ethos asupra acelui trecut. Chiar dacă discutăm de ficţionalizare sau de documentar, în cazul lui Ujică, discutăm despre încercări de a reflecta acel trecut cu mijloace specifice celei de-a 7-a arte. Pentru că atât în cazul “Portretului...”, cât şi al “Autobiografiei...” asistăm, de fapt, la naraţiunea unei epoci, spusă cu mijloacele specifice artistului.

Niciunul dintre filmele de care am pomenit nu este documentar. Totuşi, ambii regizori au pretenţia veridicităţii pentru că au studiat arhivele. Aş dori, punctual, să ne ghidaţi înspre ce e real şi ce e ficţiune în aceste filme?
E una din întrebările cele mai grele. Istoricul se află întotdeauna într-o poziţie de inferioritate vizavi de orice realizator de film. Nu are mijloacele lui de a se exprima. Nu are mijloacele lui de a deveni exponenţial, nuanţat, de a lăsa o imagine puternică în memoria celuilalt. “Portretul...” este un film foarte bun. Regizorul Constantin Popescu a spus că a făcut un film de ficţiune bazat pe întâmplări reale pe care el a încercat să le renareze. El a avut libertatea de a-şi alege evenimentele, situaţiile, stările pe care a dorit să le transfere în film. Sunt trei poveşti care se suprapun în film: cea a grupului de partizani, spusă de el, după documentare, a doua - a Securităţii
- spusă de el, pe baza documentelor Securităţii, şi o a treia, care e povestea deţinuţilor, imaginată de ei pe baza unor frânturi documentare. El a citit şi a transpus în scenariu, imagine şi sunet. Ce lipseşte? O, lipsesc foarte multe din povestea istorică. Lipseşte forma de agregare a grupului. Filmul nu are un început, nu ştiu din ce motiv, e o opţiune personală a regizorului. Poate şi pentru că nu spune povestea grupului din anul formării, a relaţionării sale de la sfârşitul anilor ’30, într-o epocă, hai să spunem, de maximă socializare politică în România. La Liceul Negru-Vodă, şi nu doar acolo, tinerii liceeni făceau un anumit tip de politică exaltată, naţionalistă, iar o parte dintre membrii grupării din film s-a regăsit acolo.

Popescu a declarat că s-a referit voit doar la lupta de supravieţuire a tinerilor din grupurile de rezistenţă în condiţii extreme, şi nu specific, la trecutul lor legionar...
Este o opţiune justă. Este bine că a făcut aşa pentru că, aţi observat, şi în aceste condiţii a existat o lungă dezbatere, iar dezbaterea continuă şi pe alte planuri, dat fiind trecutul traumatic care acoperă diferitele extremisme şi lupta lor împotriva democraţiei.

Credeţi totuşi că ar fi trebuit punctată apartenenţa legionară?
Nu ştiu dacă el ar fi trebuit să puncteze. El, în filmul lui, vrea să spună atât: eu judec ceea ce este filmul, şi nu ceea ce ar fi trebuit să fie. Vorbeam ca istoric: exista şi partea cealaltă, referenţială pe durata lungă. Toţi aceşti oameni au trecut, într-o formă sau alta, prin dramele disponibilizărilor sociale, educaţionale din ´45 -´48. Unii au încercat să se salveze. Au devenit studenţi. Alţii au încercat să devină specialişti într-un domeniu sau altul, au încercat să se insereze, să supravieţuiască în sistem. La un moment dat însă, sistemul i-a reprimat ca fiind persoane vinovate ab initio ideologic. Pentru că toţi acei oameni care s-au retras în munţi - şi aici regizorul face un lucru teribil - au fost marginalizaţi social, iar el explică această dramă socială, a puterii nevăzute, a unor oameni care ar dori să trăiască normal, dar n-au mai putut să trăiască normal. Oameni care nu sunt eroi. Sunt, dacă doriţi, în căutarea unui destin normal. Au fost puşi într-o situaţie excepţională şi au acţionat excepţional. Şi el a ştiut să spună această poveste. Nu o spune în integralitatea sa, pentru că, de exemplu, au fost peste 108 confruntări directe între grupul lui Gavrilă Ogoranu şi Securitate.

La lansarea de la Cluj a filmului, Popescu spunea că a inserat în film, cu titlu de licenţă personală, bucăţi în care partizanii se filmează, iar imaginile cad în mâna Securităţii. Există aceste documente filmate în realitate?
La atacul de la Cabana Bâlea, care există şi în realitate, şi în film, au luat din sacoşele tinerilor sindicalişti aflaţi în bucuria construirii socialismului şi un aparat pe 8 milimetri. Pe asta s-a dus o întreagă discuţie. A existat un aparat de fotografiat pe care l-au avut şi au existat poze. Securitatea vorbeşte despre asta. Ele nu au apărut până în momentul de faţă, sunt foarte puţine resurse istorice care să demonstreze că s-a şi întâmplat lucrul ăsta, nu există un film propriu-zis. Dar e, după opinia mea, o foarte interesantă “găselniţă” a regizorului. Este extrem de exponenţială pentru ceea ce însemna viaţa cotidiană, cu bucuriile şi durerile sale, la marginea unei păduri, pe vârful unui munte, în momentul în care era foarte frig, foarte multă umezeală şi a fost, din punct de vedere artistic, o metodă de a spune această poveste.

Popescu afirma că a văzut în documentele Securităţii fotografii cu luptătorii din grup şi că a încercat să facă distribuţia în aşa fel încât să se potrivească. Se potrivesc actorii cu personajele istorice?
A reuşit. Personajele pe care le creează sunt, într-adevăr, cele care, atât cât le mai putem cunoaşte astăzi, au trăit în epocă. Din punctul ăsta de vedere, nu doar lectura dosarelor de Securitate şi a imaginilor de epocă, ci şi documentarea sa, în alte naraţiuni, au contribuit în mod determinant la croirea personajelor. Personajele individuale sunt extraordinar de bine schiţate. Sunt destul de consistent suprapuse în poveste. Probabil că există scene pe care aş fi dorit să le văd...

Vă rog, ce aţi găsit în arhive şi ar fi meritat să fie speculat într-un film? Dacă nu în acesta, în altul...
Ştiu, de exemplu, povestea unui bordei în care îşi făcuseră o baie turcească, pentru a putea supravieţui peste iarnă. Aş fi vrut să văd acel bordei refăcut. Probabil era mult mai scump, ar fi fost cu mult mai dificil, dar era ceva care ţinea de partea pe care o povestesc rezistenţii ca un moment de loisir, de amintire plăcută. Aş fi vrut mai mult să văd mişcarea lor prin satele care înconjurau munţii, cu lumea care i-a ajutat să supravieţuiască atâta amar de vreme. A fost o lume care a avut şi bune, şi rele, dar care, în esenţă, i-a lăsat să supravieţuiască.

Dar imaginea Securităţii anilor ’50 cum vi se pare că a fost surprinsă? Anchete violente, limbaj de lemn...
Imaginea este extrem de brutală, extrem de canonică, a avut bafta să lectureze câteva procese-verbale şi să le retranspună ca limbaj, personajele sunt bine găsite, dar Securitatea se transformă, în film, dintr-o instituţie într-o sumă de personaje, pentru a se estompa spre sfârşitul poveştii. Or, dimpotrivă, după 1952 şi până în 1956 Securitatea a lucrat enorm pentru a reuşi să stăvilească existenţa acestui grup de rezistenţă. La un moment dat, opt batalioane încercau să prindă 11 oameni. Vă imaginaţi ce efort material şi uman a existat acolo? Or, din punctul ăsta de vedere, Securitatea apare aşa cum a dorit regizorul. Apare în brutalitatea unei anchete, primitivă. În acelaşi timp, personajele care guvernează asupra Securităţii sunt foarte bine construite. Actorii joacă o partitură extrem de naturală, aş spune.

Pentru spectatorul Ţârău: care a fost momentul din film care v-a impresionat?
Imaginea lui Ion Gavrilă Ogoranu şi a tinerei domniţe aflate în apropierea lui, într-o târzie seară, pe un cer plumburiu, făcând gesturi de-abia schiţate care te lasă să înţelegi drama unei lumi. A fost o imagine extrem de puternică pentru mine. Am văzut acolo, metonimic, enorm de multă artă şi capacitatea unui regizor şi a unei imagini care va rămâne multă vreme întipărită în memorie.

Filmul lui Andrei Ujică, “Autobiografia...” a fost criticat că l-ar umaniza prea tare pe dictator, care devine simpatic ,şi că ar exista pericolul ca generaţiile tinere să fie confuzate. Ce credeţi?
În cazul lui Ujică suntem din nou în faţa unei opere artistice, documentare, fără sunet, fără un master-voice al unui narator, în care succesiunea de imagini face cronica unui personaj. E o biografie a lui Ceauşescu spusă de Ujică. De fapt, o autobiografie a lui Ujică despre Ceauşescu. Eu cred că umanizarea lui Ceauşescu e un fenomen natural, normal, pentru că diabolizarea personajelor nu face bine istoricizării. Personajele trebuie cunoscute în multiplele lor faţete. În cazul de faţă, imagini despre Ceauşescu în situaţii anodine au mai apărut. Sunt puternice acum pentru că imaginea oficială este suprapusă celei domestice. Nu există un pericol din punctul acesta de vedere. Şi e abia începutul. Dacă există 1.000 de ore de imagini - câte a vizionat Ujică - şi cred că există cu mult mai multe, sunt sigur că vom avea şi alte lecturi, alte poveşti care vor fi spuse. Şi acest film este unul fără început. Ceauşescu apare aici ca un personaj complet nou în film...

Odată cu moartea lui Gheorghiu-Dej...
Da, dar Ceauşescu nu se naşte atunci. Ceauşescu e produsul comunismului românesc. El este trecut prin posturi extrem de relevante din punctul de vedere al partidului care îl pregăteşte să devină ceea ce a fost. În 1944, tânăr, ieşit din închisoarea Doftana pe urmele fostului său coleg de celulă Gheorghiu-Dej, care evadase, Ceauşescu devine liderul tinerilor comunişti. În câteva luni, la începutul anului 1945, devine şeful uneia dintre cele mai importante regionale de partid din România, Oltenia, unde era şi sediul NKVD-ului pentru Sud-Estul Europei. El devine membru al Comitetului Central în 1945. În calitatea aceasta, Ceauşescu este vocal începând cu 1945. El face Comisia de revizie şi de control a cadrelor de partid în 1947, pe urmă face colectivizarea din postura lui de adjunct la resortul ţărănesc al Anei Pauker, mai apoi de ministru adjunct la Agricultură al lui Vasile Vaida în 1949.

Ceauşescu devine adjunctul ministrului Apărării, Emil Bodnăraş, în 1950, apoi şeful Direcţiei Politice Superioare a Armatei în 1950, adică şeful politic al Armatei. Devine general fără să fi fost soldat. Acelaşi Ceauşescu, după 1953 este recuperat, fără a-şi pierde poziţia din Armată, pe linia de avangardă a partidului în structurile sale de putere şi care începând cu ’55-’56, este singurul, în afara lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care nu-şi pierde niciodată poziţia din secretariat. Acelaşi Ceauşescu este recunoscut şi trimis de Dej în toate misiunile de reprezentare externă la nivel de partid începând cu 1960. Adică... există o mitologie cum că el a apărut peste noapte. Era cel mai tânăr din generaţia celor care preluaseră puterea. Aici nu îmi place că tinereţea lui începe mult prea târziu, în filmul lui Ujică... Mi-a plăcut, în schimb, povestea decrepirii. El devine un om însingurat, un om părăsit care crede în vis, în timp ce toţi ceilalţi nu mai cred. Totul devine o butaforie.

Se potriveşte acest parcurs imaginat de Ujică vieţii lui Nicolae Ceauşescu?
Despre Ceauşescu se va mai scrie încă multă vreme de-aici încolo. A fost un personaj complex. Oricât am încerca să îl simplificăm, să-i suprapunem doar două imagini, oficială şi, să spunem, de factură domestică, e greu să-l surprinzi. E un personaj care îşi aşteaptă încă biograful. Şi nu înţeleg prin asta o biografie ultimă, ci producerea de cât mai multe biografii care să spună povestea din multiple unghiuri şi lumini. Cu mai multe aparate de filmat. Din punct de vedere artistic, şi filmul lui Ujică e nemaipomenit, te ţine trei ore pe scaun, la fel ca şi “Portretul...”