Condeiul Papei şi configurarea graniţelor României

O veche şi cugetată zicală din popor spune că timpul, în neoprita lui trecere, domoleşte, în mod egal, şi cele mai mari bucurii, dar şi cele mai adânci răni. Iar ceea ce se potriveşte la nivel individual e valabil şi pentru comunităţi.

Aşa este şi cazul festivei zile de 1 Decembrie. Dacă ceea ce s-a petrecut acum 91 de ani la Alba Iulia a însemnat, pentru majoritatea locuitorilor pământului Transilvaniei, momentul de glorie al spiritului naţional (după cum învăţăm la şcoală), pentru o parte însemnată a aceloraşi locuitori a reprezentat separarea dintr-un trup considerat milenar şi invincibil. Dar aşa e istoria, precum frământata politică...

 

Pentru că, s-o recunoaştem, nici triumfătorii de acum 91 de ani n-au trăit doar într-o nesfârşită horă a bucuriei. A urmat, ba chiar la scurt timp, dezamăgirea impactului cu o politică fervent uniformizatoare, de nuanţă balcanică, ce nu ţinea cont de specificitatea atât de complexă a noilor provincii intrate în componenţa Statului Român, apoi ruşinoasa cedare fără niciun foc de armă din vara anului 1940, după care tăvălugul comunist, mai obtuz la noi decât la alte popoare din Estul Europei şi care a sfărâmat realităţi sedimentate în mod organic timp de sute de ani.

 

în fine, după o istorie mai mult decât sinuoasă, de la triumfalismul interbelic la regretabilele omisiuni din perioada stalinistă a istoriei noastre, ziua de 1 Decembrie a devenit, în 1990, Sărbătoare Naţională – exaltare printre naţionaliştii de dincoace de Carpaţi, indiferenţă proverbială în Sud şi Est (evident, exceptând participarea la festivităţile cu bunătăţi de sezon oferite, veşnic în scop electoral, de către autorităţi). Dar, la urma urmei, spectacolul naţional e valabil şi pentru alte naţii. Festivismul face parte din mecanismul necesar minimei coeziuni naţionale în contextul remodelării europene dincolo de orice vechi îngrădiri.

 

însă, revenind la momentul plin de semnificaţii şi extrem de concret petrecut la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, noi, greco-catolicii, nu putem să nu avem măcar o umbră de mâhnire când vedem că rolul nostru jucat atunci ba este pus într-un con de umbră, ba este negat şi însuşit de alţii, de “cealaltă strană” – monopol pe un segment important din mass-media, aproape exclusivitate la manifestările organizate de către autorităţile publice..

 

Fără a cădea într-o retorică des uzitată de noi, dar perfect justificată – Inochentie Micu-Klein şi redeşteptarea naţională, Şcoala Ardeleană şi învăţământul în limba română, Revoluţia de la 1848 şi Memorandumul din 1892 – să ne oprim asupra unui fapt petrecut acum 156 de ani, însă cu reverberaţii profunde asupra geografiei politice actuale a Statului Român: configurarea de către Sfântul Scaun de la Roma a Mitropoliei Greco-Catolice de Alba Iulia şi Făgăraş, anume aria de autoritate în Transilvania şi Banat a Bisericii Blajului.

 

O simplă privire asupra acestei hărţi poate confirma că ceea ce Suveranul Pontif de binecuvântată memorie, Papa Pius al IX-lea, a trasat în 1853, odată cu întemeierea Mitropoliei românilor greco-catolici, corespunde aproape fidel hotarelor apusene ale Românei stabilite la 4 iunie 1920 la Trianon (micile diferenţe, mai ales în Banat, sunt reprezentate de teritorii locuite atunci aproape în exclusivitate de şvabi bănăţeni). Ceea ce a hotărât Sfântul Părinte la 1853 avea să fie luat în considerare în momentul în care opiniile experţilor occidentali de la Conferinţa de Pace de la Paris, pe de o parte, şi pretenţiile guvernului de la Bucureşti (clauzele din Convenţia secretă semnată în 1916 cu Antanta), respectiv opoziţia fermă a autorităţilor de la Budapesta, pe de altă parte, nu duceau la nicio linie de echilibru.

 

Harta Mitropoliei Greco-Catolice de Alba Iulia şi Făgăraş a fost hotărâtoare mai ales atunci când s-a trasat actuala frontieră nord-vestică a României, respectiv traseul graniţei prin fostele comitate Bihor şi Sătmar, zone unde interferenţa etnică maghiaro-română era maximă. în schimb, dacă s-ar fi luat ca reper aria de răspândire în mase compacte a locuitorilor români “de dreaptă credinţă strămoşească”, atunci teritoriile judeţelor Satu Mare şi Maramureş (unde confesiunea ortodoxă era reprezentată de mai puţin de 5% din totalul populaţiei), precum şi nordul judeţului Bihor, respectiv vestul Sălajului, n-ar fi ajuns în componenţa Românei Mari; asta, fără a mai pune în calcul că judeţele Someş şi Năsăud erau locuite în majoritate covârşitoare de greco-catolici.

 

Dar, ce contează?...  Cei care au semnat “vestita” circulară din 8/21 septembrie 1916 îndreptată împotriva Armatei Române care a trecut Carpaţii, printre care şi Episcopul Caransebeşului, Miron Cristea, viitorul Patriarh, sunt clamaţi a fi singurii şi adevăraţii actori ai actului de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.

 

“România – spre marea noastră durere – a călcat făgăduinţa de credinţă, a rupt peceţile contractului în chip perfid şi a ridicat arma asupra patriei noastre, asupra înălţatului nostru împărat şi rege [...]. Faţă cu noul duşman, care râvneşte în chip atât de păcătos la ştirbirea şi stricarea hotarelor patriei noastre, veţi şti să luptaţi cu aceeaşi îndârjire, vitejie şi credinţă, cu care eroii noştri au sfărâmat cetăţile de granit de la Ivangorod” – se arată în Scrisoarea circulară către venerabilul cler şi către poporul dreptcredincios român din Dumnezeu păzita mitropolie a românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania. Aceasta, în vreme ce întreg episcopatul greco-catolic a refuzat orice gest de supuşenie gratuită în faţa autorităţilor austro-ungare.

 

Istoria se judecă după fapte, iar verticalitatea e măsura demnităţii, dincolo de vremelnicele oportunităţi sau încercări.