Cu ocazia sărbătorii Sfinţilor martiri Brâncoveni, scriitorul bihorean Paşcu Balaci lansează un volum de teatru intitulat Constantinii la Editura Aureo, colecţia Pantheon, Oradea, 2014. Evenimentul are loc în localitatea natală a scriitorului, Şebiş, comuna Drăgăneşti, judeţul Bihor, unde a fost sfinţită capela închinată martirului Constantin Brâncoveanu şi fiilor săi, ucişi în urmă cu 300 de ani. Capela stă la loc de cinste alături de biserica nouă din cimitir şi de biserica veche din lemn, datând din secolul al XVII-lea, monument istoric în renovare. La eveniment au participat numeroşi consăteni, scriitori din Oradea, un sobor de preoţi, politicieni şi prieteni ai scriitorului din judeţ sau din ţară.
Paşcu Balaci scrie teatru istoric în formule parabolice încă de pe vremea studenţiei sale la Cluj, când la Casa de cultură a studenţilor, în 1978, regizoarea Rodica Radu de la Teatrul Naţional al urbei i-a pus în scenă piesa O boală care nu se vindecă decât aici. Imaginaţia debordantă a lui Paşcu Balaci aduce în faţa spectatorilor pe domnitorul Ţării Româneşti, fiul lui Matei Brâncoveanu şi al Stancăi Cantacuzino, pe Constantin, fiul cel mare al domnitorului român, alături de Constantin al XI-lea Paleologul, Dragases, ultimul împărat creştin al Imperiului Bizantin, de Constantin cel Mare, primul împărat creştin al Imperiului Roman, de un Constantin Brâncoveanu al zilelor noastre, urmaş al uneia dintre fetele voievodului şi Eunucul călău. Personajele sunt proiectate într-un melanj al timpurilor, eroii vin din anistorie, fiecare cu povestea lui, de fiecare dată viaţa lor a fost pusă în serviciul creştinătăţii, iar Constantinul de azi trăieşte la Londra, conform notelor de la subsol. Personajul acesta acţionează în piesă ca povestitor, făcând legătura dintre şirul Constantinilor şi închisoarea Celor Şapte Păcate, cum o numeşte personajul, de fapt, Yedi Kule din Istanbul, unde domnitorul nostru a stat din martie până în 15 august 1714. Celula acestei închisori este cadrul acţiunii în toate cele şase tablouri, cu excepţia primului. Aici se întâlnesc personajele, pătrund ca fantomele prin zid, discută aprins, uneori potolit, eunucul vine să verifice dacă voievodul e singur, restabilesc adevăruri tulburătoare. Plăcuţa de pe zidul închisorii turceşti, care aminteşte de domnitorul român „întru statornica amintire a istoriei comune a popoarelor român şi turc"nu menţionează deloc modul în care au murit românii Brâncoveni: Constantin domnitorul, Constantin fiul cel mare, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache Văcărescu, unchiul soţiei sale. Aflăm că era poreclit Altân-bey, adică prinţul aurului, că a fost torturat să spună unde se află ascunsă comoara, că i s-a promis viaţa în schimbul lăsării de credinţa strămoşească şi trecerii la legea islamică. Brâncoveanu ar fi spus copiilor săi pe eşafod: „Fiii mei, fiţi curajoşi! Am pierdut tot ce aveam pe această lume, cel puţin să ne salvăm sufletele şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru!" Urmaşii de azi ai domnitorului, trăitori prin alte locuri, sunt descendenţi pe linie feminină, el având şi şapte fete.
Este impresionant modul în care voievodul -personaj evocă istoria vie, trăită şi dialogul acestuia peste timp cu urmaşul său, în numele adevărului. Replicile personajelor sunt desfăşurări largi de rememorare, de menţionare a faptelor care au condus la perioada îndelungată de domnie, nu doar cele care ne-ar fi pe plac, ci şi trădările, uneltirile, tributul enorm plătit sultanului lacom Mehmed şi vizirului său Gin Ali-Paşa. O confesiune-spovedanie după trei secole devine, în viziunea autorului, necesară şi utilă celor care azi ştiu atât de puţin despre istoria naţională, deci Paşcu Balaci ne oferă o lecţie documentată şi bine structurată, de care chiar regretatul nostru dascăl din liceu, Constantin Duma- Suceveanu ar fi mândru. Cred că aplecarea autorului spre teme din istoria patriei se datorează acestui profesor de excepţie de la ctitoria vulcaniană a Beiuşului.
Piesa are o structură compoziţională formată din 7 tablouri, la începutul fiecăruia sunt ample didascalii, iar pe parcursul acţiunii acestea apar foarte rar şi notează gesturi sau reacţii ale personajelor, trăiri sufleteşti exprimate parcă involuntar. I se pot reproşa autorului dimensiunile prea ample ale replicilor (ce nu dinamizează acţiunea), care imprimă un fel de lentoare acţiunii, dar cred că acesta a fost scopul nemărturisit al creatorului, tocmai pentru a cuprinde şi comprima timpul enorm pe care îl readuce în faţa noastră, pe care îl aduc toţi Constantinii săi: timpul-cuvânt este simbol al unui fluviu care curge lent, de la izvoare şi până aici, la vărsarea în mare, acea mare interioară a sufletelor noastre, unde vom găsi loc acestor martiri ai neamului. Limbajul este adecvat epocilor pe care le evocă, documentarea este temeinică, simplitatea rostirii lasă loc imaginaţiei lectorului. În aceasta constă şi modernitatea piesei: comprimarea timpului istoric, coborârea în abisul acesteia, dar şi în cel al sufletelor noastre, deoarece fatidica întâmplare nu poate trece pe la urechile sau mintea lectorilor fără să lase urme adânci, curajul acestei alăturări de personaje din epoci atât de diferite şi îndepărtate, esenţa de parabolă a pildei, simbolistica numelui (constant, stabil) purtător de destin, anticalofilia scrisului, respectul pentru adevărul istoric, personajele-simbol, despre care Paşcu Balaci spune: „Legaţi nu numai printr-un nume comun provenit din latinescul constans, constantis, care înseamnă constant, stabil, ci şi printr-un tulburător destin comun al luptei nesfârşite, grele, necurmate de la începuturi şi până azi pentru credinţa creştin ortodoxă." Punerea în scenă a piesei va dovedi cât este de actuală priceperea scriitorului cât şi viziunea modernă asupra istoriei. Frumuseţea cărţii te atrage prin coperta ei inedită, unde se regăsesc câţiva dintre Constantinii amintiţi ca personaje, dar şi imaginea lui vodă Brâncoveanu, care la numai 34 de ani era numit domnitor şi era „un tânăr plin de vigoare, distins, prezentabil, înalt, frumos, cu gesturi alese, un om inteligent, cultivat, apreciat de fostul domn Şerban Cantacuzino", cu „o fire amabilă, blândă, fiind curtenitor şi generos "; aceste calităţi răzbat din imaginea centrală a copertei, atractivă şi aleasă cu mult bun gust.
Maria VAIDA
Maria Vaida este scriitor, profesor doctor în literatură şi critic literar.
