Dirijoare din Canada deseară la premiera operei Tannhauser de Richard Wagner, la Cluj

Distribuţia (unele roluri având două variante de distribuţie) este următoarea:

MARIUS VLAD BUDOIU - Tannhäuser

CARMEN GURBAN, - Elisabeta, nepoata landgrafului
ALA CHEPTINI (invitată)

GEANI BRAD, - Wolfram von Eschenbach
FLORIN ESTEFAN

IULIA MERCA, - Venus
SILVANA COLTOR

ANDREI YVAN, - Hermann, landgraf de Turingia
FLORIN SÂMPELEAN

TONY BARDON, - Walther von der Vogelweide
SERGIU COLTAN (invitat)

FLORIN POP, - Heinrich der Schreiber
TIBERIU SZASZ (invitat)

CRISTIAN HODREA, - Biterolf
BOGDAN NISTOR

BENIAMIN POP - Reinmar von Zweter

ALEXANDRU MAIER, - Păstori, Paji
ANDREI MAIER, (invitaţi din Corul Junior Vip)
ANTONIA ARPAŞ,
KARINA MITRANA,
ANDRA VĂLEAN


Realizatori artistici:

KERI-LYNN WILSON, - Dirijor
HÓRVATH JÓZSEF

MIHAELA BOGDAN - Regia artistică
VIORICA PETROVICI - Scenografia

DAN LUPEA - Regie scenă

Participă Corul, Ansamblul de Balet şi Orchestra Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca, dirijorul Corului fiind Corneliu Felecan.

"Tannhäuser" este o operă în trei acte, de Richard Wagner, libretul aparţinându-i tot acestuia, fiind inspirat de legenda despre întrecerile cântăreţilor de la Wartburg şi legenda cavalerului Tannhäuser.

"Premiera Tannhäuser a avut loc la 19 octombrie 1845 la Dresda. Această variantă a suferit modificări majore înainte de montarea pentru Paris Opéra. Premiera versiunii pentru Paris a avut loc în 1861, fiind însă primită foarte negativ de public, iar după trei reprezentații a fost retrasă de compozitor. În prezent se montează ambele versiuni. La Opera Naţională Română Cluj-Napoca premiera operei Tannhäuser a avut loc la 16 martie 1921", arată reprezentanţii Operei Naţionale Române din Cluj.

Synopsis

Acțiunea se petrece în secolul al XIII-lea în apropiere de castelul Wartburg, reşedinţa landgrafului Turingiei. La Wartburg cavalerii-trubaduri celebrau poezia și muzica, participând la competiții unde își dovedeau măiestria în arta cântecului. În apropierea castelului se află Muntele lui Venus, unde zeița iubirii, înconjurată de nimfe și sirene îi atrage pe cavalerii de la Wartburg, ținându-i captivi grație farmecelor sale. Uvertura conține deja și desfășoară întreaga istorie a operei, fiind construită în jurul a trei episoade esențiale. Primele acorduri introduc motivul corului pelerinilor, întâi liniştit, ca şi cum ar fi purtat de departe, treptat amplificat, iar după un moment culminant de apogeu, intensitatea acestuia scade progresiv, lăsând treptat să se insinueze motivul muzical al seducției lui Venus, creând o intensitate dramatică prin contrastul puternic al acestei alăturări. Intensitatea este amplificată prin motivul cântecului pasional prin care Tannhäuser evocă farmecele zeiței iubirii, orchestrația atingând un grad de tensiune copleşitor prin tumultul şi forța muzicii ce însoţeşte amenințările cavalerilor şi ale landgrafului. Este foarte important rolul motivelor muzicale în stabilirea unor asocieri și conexiuni narative, în introducerea unor momente sau personaje și în nuanțarea fiecărui episod. Tannhäuser este omul modern dezorientat, care, în căutarea unui echilibru afectiv, rămâne mereu neîmplinit, suspendat între salvare și damnare, între paradis şi infern.

Actul I
La începutul operei, Tannhäuser se află în brațele zeiței Venus. Regăsim aici linia melodică introdusă deja de uvertură, potențată de cântecele îndepărtate ale sirenelor. Scena este încărcată de dramatism. Tannhäuser aduce un elogiu frumuseții zeiței, dar, în același timp, doreşte să o părăsească şi să se întoarcă în lumea sa, în care să se bucure din nou de viaţa simplă de odinioară. Venus refuză să îl elibereze, iar încercările sale de a-l reține sunt marcate vocal prin accente puternice de seducție. Nereuşind să-l convingă, îl avertizează că în lumea în care vrea să se reîntoarcă nu îşi va mai găsi locul şi nici iertarea şi că va sfârşi tot în brațele ei. Când Tannhäuser invocă imaginea Fecioarei Maria, Muntele lui Venus dispare, iar eroul se regăseşte lângă o cruce, într-o vale însorită din apropierea castelului Wartburg, într-o atmosferă de calm accentuată de cântecul de fluier al unui păstor. Aria pastorală se împleteşte cu un cântec solemn al unui cor de pelerini ce crește tot mai mult în intensitate pe măsură ce aceştia se apropie. Întâlnirea pelerinilor îl emoționează profund pe erou, acesta hotărând să li se alăture în drumul spre Roma pentru a-şi ispăşi păcatele. Trompetele anunţă sosirea landgrafului Hermann însoţit de cavalerii săi. Printre aceştia se află şi Wolfram, care îl recunoaște pe Tannhäuser şi, cu permisiunea landgrafului, îi mărturiseşte că nepoata landgrafului a fost cuprinsă de tristeţe după dispariţia trubadurului. Tannhäuser, care la rândul său o iubeşte pe Elisabeta, acceptă să se alăture cavalerilor.

Actul II
În castel, Elisabeta evocă momentul în care l-a auzit pentru prima dată pe Tannhäuser cântând. Wolfram îl conduce pe Tannhäuser în încăpere, iar cei doi, în culmea fericirii, se închină cerului pentru această reîntâlnire. Întrebat unde a fost atâta timp, trubadurul îi răspunde evaziv, spunându-i că amintirea ei i-a îndreptat paşii înspre castel. Încep să sosească invitaţii, iar landgraful, convins că Tannhäuser va domina competiția, promite mâna nepoatei sale cavalerului pe care aceasta îl va alege câştigător. Wolfram, care la rândul său o iubeşte pe Elisabeta, îi închină un cântec al iubirii idealizate. Tannhäuser, care vede brusc limitarea şi fariseismul celorlalţi, glorifică iubirea prin împlinire trupească, spre oroarea celor prezenţi. Femeile părăsesc sala, iar cavalerii scot săbiile amenințător. Elisabeta, disperată, îi ia apărarea, dar landgraful decide că numai un pelerinaj la Roma pentru a primi iertarea îl mai poate salva. Tannhäuser se alătură astfel pelerinilor.

Actul III
Elisabeta se roagă în fața unui altar ridicat în valea de lângă Wartburg. Când sosesc pelerinii de la Roma, aceasta îl caută printre ei pe Tannhäuser, iar când trece și ultimul dintre ei, este cuprinsă de deznădejde. Wolfram vrea să o însoțească spre castel, dar Elisabeta refuză şi se îndepărtează singură. La căderea serii, Wolfram închină un cântec de o tandrețe emoționantă iubirii sale pure şi neîmpărtăşite pentru Elisabeta. Tannhäuser apare în acest moment, epuizat. Lipsit de orice speranţă de mântuire, el caută din nou drumul către muntele lui Venus. Îi povestește lui Wolfram cum i-a fost refuzată iertarea, Papa spunându-i ca va fi iertat atunci când toiagul său va înflori. În disperarea sa o invocă pe Venus, care îl aştepta şi apare ca prin minune. Viziunea dispare însă când Wolfram îi reamintește de Elisabeta, îngerul care s-a rugat pentru mântuirea sa. Dinspre castel se aud clopote de înmormântare, o procesiune funerară străbate valea purtând trupul neînsufleţit al Elisabetei. Tannhäuser, văzând-o, se prăbușește şi moare lângă ea. În acest moment, sosește un cor de pelerini care anunță un miracol, toiagul Papei a înflorit: Tannhäuser a primit iertarea.