Trebuie spus că această chemare nu este o obligaţie, ci o invitaţie la a descoperi adevăratul sens al vieţii, dincolo de preocupările imediate şi tot mai trepidante ale fiinţei umane. în ce fel creştinul de azi înţelege să răspundă acestei chemări? Mai este el sensibil la o astfel de invitaţie din partea lui Dumnezeu, când se simte tot mai copleşit de cu totul alte probleme mult mai concrete? Să fi intrat, oare, această chemare din partea lui Dumnezeu într-o criză profundă, odată cu criza economică mondială? Iată câteva întrebări ce deschid calea spre o autoevaluare la lumina unei dimensiuni profunde şi fundamentale pentru orice creştin: trăirea în unirea prin har cu Cel Preasfânt.
în scopul unei abordări cât mai avizate a acestor întrebări, se impune evidenţierea conţinutului teologic şi spiritual al acestui ideal suprem în viaţa de credinţă a fiecărui creştin.
Pentru mulţi, idealul sfinţeniei pare atât de înalt încât devine inabordabil. în realitate, însă, sfinţenia nu este un concept abstract. Concret, ea constă în a fi membru în comunitatea escatologică, în “cetatea cea sfântă, noul Ierusalim” (Ap 21,2), acolo unde, conform viziunii apostolului Ioan, toţi vor fi îmbrăcaţi în veşminte albe (7,13), spălate şi înălbite în sângele Mielului (7,14), contemplându-L pe Dumnezeu (7,11).
în mod real şi prin anticipare, această trăire în unitate deplină cu Hristos, după modelul suprem al comuniunii eterne a Fiului şi a Spiritului Sfânt cu Tatăl, se realizează în celebrarea euharistică. Prin ea comunitatea creştinilor este binecuvântată şi sfinţită, unindu-se cu Biserica triumfătoare prin legătura păcii şi a iubirii. în Evanghelia după Ioan şi în contextul euharistic al cinei de pe urmă, Mântuitorul Hristos se roagă Tatălui, zicând: “Pentru ei Mă sfinţesc Eu pe Mine însumi, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr” (In 17,19). Sfinţirea ucenicilor lui Hristos şi a tuturor creştinilor îşi are izvorul în Isus Hristos, Răscumpărătorul şi Mântuitorul lumii.
în tradiţia Bisericilor orientale, acest parcurs spre împlinirea fiinţei umane în deplina comuniune harică cu Dumnezeu se numeşte îndumnezeire. La fundamentul teologic al acesteia se află o antropologie creştină inspirată din cartea Genezei 1,26: “Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi asemănarea noastră»...”. Omul, din cauza călcării poruncii dumnezeieşti, pierde asemănarea cu Dumnezeu, dar nu şi chipul sădit în el. Astfel, chemarea la sfinţenie reprezintă strădania celui credincios – cu ajutorul harului divin – de redobândire a asemănării cu Dumnezeu. Paul Evdokimov afirma, pe bună dreptate, că “chipul predestinează omul la îndumnezeire”.
Urmând învăţătura Sfântului Grigorie de Nyssa, se poate spune că a fi creştin înseamnă a imita natura divină. Astfel devenind tot mai mult asemenea lui Dumnezeu – fapt ce presupune o cooperare liberă cu harul divin –, creştinul îşi împlineşte şi dimensiunea sa de persoană, atingând plenitudinea fiinţei umane, după modelul Preasfintei Treimi, în care fiecare Persoană posedă totalitatea naturii divine.
îndumnezeirea astfel înţeleasă se defineşte ca fiind dobândirea nu a naturii divine, ceea ce este imposibil, ci a felului divin de a fi persoanele în comuniune. Pentru că acest fel divin de a fi a intrat în umanitate prin Isus Hristos, îndumnezeirea se realizează prin unirea sacramentală cu El, întărită şi de rugăciunea inimii.
Pot fi numeroase scuzele prin care ne-am putea motiva desele momente de nepăsare faţă de chemarea sfântă cu care am fost chemaţi: prea deasa aplecare spre cele lumeşti, slăbiciunile sufleteşti, mândria, invidia... în mijlocul acestor aşa-zise scuze, apare exemplul luminos al sfinţilor. Bărbaţi şi femei de toate vârstele şi clasele sociale, sfinţii sunt cei pe care Hristos îi invită în împărăţia Lui, considerându-i printre ai Săi.
Ei sunt acele persoane care au reuşit prin asceză, ascultare de voinţa Domnului şi urmarea lui Hristos întru toate, împlinirea vocaţiei primite la Botez: lepădarea de Satana şi de lucrările lui şi unirea deplină cu Hristos. Trăind plenar credinţa, speranţa şi iubirea, sfinţii – asemenea întru totul lui Hristos – şi-au oferit de bună voie viaţa slujirii lui Dumnezeu şi a aproapelui.
Măsura sfinţeniei unei vieţi este dăruirea totală Domnului. Avem nevoie de astfel de exemple pentru a ne ridica sufleteşte deasupra limitării umane la care, de cele mai multe ori, ne place să ne oprim. “Acestor fraţi şi surori le putem cere lumină şi îndrumare sufletească... Un singur lucru nu le putem cere: să ne dispenseze să-i urmăm şi să-i imităm. Ei nu vor fi complicii egoismului şi uşurătăţii noastre; dimpotrivă, în inima mizeriei şi sărăciei noastre sufleteşti, ei ne vor ajuta să-L iubim mai mult pe Dumnezeu” [T. Langa, Dicţionar teologic creştin, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p. 242].
Pr. Daniel AVRAM
