Lansare de carte şi concert simofnic la Filarmonica

De la ora 18.15 va avea loc lansarea cărții File din istoria Filarmonicii Transilvania din Cluj (1955-1989) (Editura Ecou Transilvan), scrisă de Simona și Mihaela Spiridon, iar de la ora 19.00 un concert simfonic dirijat de Mika Eichenholz și avându-l invitat pe tânărul pianist Daniel Petrică Ciobanu, care va interpreta alături de Orchestra Filarmonicii de Stat "Transilvania" un program extrem de eclectic, în care se vor îmbina lucrări de Prokofiev, Gershwin și Dvořák. Evenimentele vor avea loc la sala Auditorium Maximum a Colegiului Academic.

Concertul pentru pian nr. 1, în Re bemol major, op 10 , scris în 1911/1912 de Serghei Prokofiev pe când acesta era student, s-a bucurat în epocă de un succes fulminant, care i-a construit compozitorului faima de enfant terrible. Chiar dacă lucrarea a fost considerată ciudată și a primit și reacții negative din partea criticilor vremii, Prokofiev a cântat Concertul pentru pian și la absolvirea Conservatorului, ocazie cu care a primit Premiul Rubinstein, ce includea şi un pian mare de concert. Concertul este, într-adevăr, îndrăzneţ, însă nu face uz de disonanţele care erau, pentru tradiţionalişti, de nesuportat. Gândit într-o singură parte, el urmează, totuşi, principiul care guverna acest gen de aproape două secole, acela al structurii de trei mişcări distincte, pe principiul repede-lent-repede, legate între ele prin reapariţia periodică a primei teme. Cantabilitatea secţiunii lente - încadrată de două secţiuni rapide şi strălucitoare - anunţă deja semnele lirismului expresiv care va caracteriza lucrările anilor 30-'40, odată cu reîntoarcerea compozitorului în Rusia, după aproape douăzeci de ani petrecuţi în vest.

Rhapsody in Blue, compusă în 1924 de George Gershwin ne duce în cu totul alt registru muzical. La 25 de ani, George Gershwin era deja foarte cunoscut pe Broadway pentru musical-urile sale impresionante, complexe ritmic şi melodic şi puternic influenţate de jazz. Lucrarea are o poveste foarte interesantă. Paul Whiteman - supranumit de presă „Regele jazz-ului", compozitor, dirijor şi director de orchestră - l-a provocat în mod deschis pe Gershwin, anunțând în presa vremii că Gershwin lucra la un nou "concert de jazz„ ce urma să fie interpretat de Orchestra Whiteman la Aeolian Hall pe 12 februarie 1924, ca să contracareze planurile bruște ale unui rival. În ciuda protestelor lui Gershwin, concertul nu s-a anulat şi, în cele din urmă, compozitorul a acceptat provocarea şi a creat una dintre cele mai importante capodopere scrise vreodată de un american.
Cinci săptămâni mai tîrziu, la Aeolian Hall, în faţa unui public din care făceau parte celebrităţi ale epocii, Rhapsody in Blue avea să fie interpretată în primă audiţie de însuşi Gershwin la pian. Lucrarea era o colecţie îndrăzneaţă a tuturor influenţelor din muzica lui Gershwin, de la genul de ragtime (caracterizat prin ritmuri sincopate sau ragged) popularizat de Scott Joplin, la improvizaţiile de jazz din cluburile din Harlem, muzica tradiţională a teatrului evreiesc pînă la armoniile luxuriante ale unor compozitori ca Liszt, Ceaikovski, Ravel şi Stravinsky. Succesul instantaneu al lucrării a eclipsat total restul programului. Gershwin însuși o numește "un caleidoscop muzical al Americii".

De la jazz trecem spre altceva și încheiem cu muzica națională caracteristică secolului al XIX-lea, și anume cu Simfonia nr. 7, în re minor, op. 70, compusă de cehul Antonín Dvořák între 1884-1885. Această lucrare face parte dintr-o serie de nouă simfonii, dar care nu apăruseră cronologic. A fost scrisă în doar trei luni, însă schiţele sale sunt dovada unei munci asidue. Nu avea cum să fie uşor să vii în urma lui Beethoven sau să te ridici la înălţimea aşteptărilor lui Brahms. În februarie 1885, Dvořák îi scria lui Simrock despre noua lucrare şi adăuga: «trebuie să fie ceva cu adevărat meritoriu, căci nu vreau ca vorbele pe care mi le-a spus Brahms, să rămînă neîndeplinite.» Dvořák nu l-a dezamăgit pe Brahms, pentru că a creat una dintre marile lui capodopere, fără cusur în formă şi conţinut. Publicul primei audiţii absolute, care a avut loc la Londra, pe 22 aprilie 1885, sub bagheta compozitorului, a fost în extaz. În revista londoneză Athenaeum apărea următorul articol: "Să fie spus imediat şi clar că noua lucrare a satisfăcut pe deplin aşteptările; şi că această simfonie în re minor nu este doar vrednică de reputaţia ei, ci este şi una dintre cele mai mari lucrări de tipul ei create de generaţia contemporană."