Filmul este înregistrarea fidelă a gesturilor şi ritualurilor cotidiene ale unui bărbat vârstnic şi ale fiicei sale, care locuiesc împreună într-o casă părăginită din pusta bătută de vânturi năpraznice. De la ţuica băută în loc de mic dejun la înhămarea calului la căruţă, mai târziu la deshămarea şi hrănirea sa, la cina cu cartofi fierţi mâncaţi pe nemestecate aproape, curgerea gesturilor marchează şi un imperceptibil declin. Deznădăjduiţi de vântul ce nu se mai opreşte, de apatia calului care nu mai iese din grajd, de secarea fântânii, de neputinţa lor de a părăsi locul, cei doi încep să abandoneze ritualurile domestice, într-un soi de resemnare ce prevesteşte moartea. Sunt foarte puţine dialoguri în "Calul din Torino". Cei doi eroi principali comunică laconic, cu replici gen "E gata!", când se anunţă cina.
Monologul vecinului care apare la un moment dat căutând nişte ţuică, un monolog apocaliptic, destul de dezlânat, e un accident bizar în lumea taciturnă a pustei. Aşa cum bizari sunt şi ţiganii gălăgioşi care, trecând cu căruţa prin zonă, beau apă din fântâna familiei. Filmul lui Tarr are o imagine aproape plastică. Umbrele şi luminile dau o consistenţă uimitoare figurilor umane, lucrurilor, o anumită greutate care accentuează senzaţia de apăsare, de pământesc, de primitiv. Cei doi actori principali, Janos Derzsi şi Erika Bok, interpretează cu o expresivitate reţinută. Trebuie să ai o stare potrivită, de contemplaţie şi mare calm ca să vezi "Calul din Torino". Riscul de a-ţi pierde răbdarea e foarte mare tocmai datorită ritmului egal al momentelor peliculei. Totuşi, interesant este că filmul îţi rămâne în memorie după vizionare ca unul foarte bun, mai ales datorită plasticităţii imaginilor sale.
