Un pahar de plastic pentru cafeaua de la automatul special. O batistă de hârtie ordinară, departe de cea de mătase, brodată şi apretată. Odată folosite, le arunci fără regrete.
Ai privit vreodată patria ca pe ceva de unică folosinţă? Metaforic vorbind. Ceva de carton ori de plastic, fără substanţă şi fără esenţă. Fără suflet. De care nu te ataşezi şi după care nu plângi când “se strică”. E timpul, poate, să îţi pui întrebarea: există patriotism de plastic?
Sociologul şi politicianul social-democrat Vasile Dâncu va scoate pe piaţă, în această lună, volumul “Patrie de unică folosinţă. Eseuri de sociologie critică”. Dâncu a publicat deja, pe blogul său personal -www.vasiledancu.blogspot. com, câteva fragmente din viitoarea carte.
“Un prieten italian, înţelept şi sensibil, mi-a trimis azi un mesaj de felicitare pentru alegerea mea într-o funcţie politică cu următorul text: «Un şef politic nu trebuie să-i asculte pe toţi cei care vorbesc, trebuie să aibă capacitatea de a asculta pe cei care nu pot să vorbească». I-am mulţumit în gând şi am stins televizorul vinovat. Mi-am dat seama că de trei ani ne uităm la spectacolul sinistru al unei politici de gălăgie şi ceartă, cică pentru interes naţional şi legalitate”, scrie Dâncu pe blogul său.
El subliniază faptul că, în România, legile sunt pretexte pentru cei care se prefac a reprezenta diferite categorii de cetăţeni. De fapt, punctează sociologul, politicienii puterii se reprezintă doar pe ei, iar de vorbit vorbesc mai ales în numele unui pseudo-capitalism în care democraţie înseamnă numai libertatea de vot.
“Televizoarele sunt pline de teme care nu interesează pe nimeni, iar din ziare aceleaşi mutre nu ne mai spun nimic. (...) O mamă se aruncă de la etaj cu copilul în braţe şi din revistele colorate ne zâmbesc trist tinere femei frumoase care îşi pierd copii în tribunale după ce s-au lăsat păcălite de capitalişti care vroiau doar să se înmulţească cu ele şi să aibă copii frumoşi”, continuă Vasile Dâncu.
Omul politic îşi aminteşte cum, în urmă cu 10 ani, când actualul coleg de partid, Ioan Rus, l-a chemat la el în birou, pentru o chestiune în afara sferei politice, l-a apucat ruşinea.
“M-am plimbat o jumătate de oră printre oamenii de pe o stradă principală din Cluj, m-am uitat în stânga şi dreapta, să nu mă vadă cineva, şi am intrat în viteză. Printre colegii mei de la Universitate şi studenţii mei era o mare ruşine să faci parte dintr-un partid sau să fii văzut pe-acolo. Recunosc acum că atunci mă înşelam, nu ştiam că nu trebuie să aştepţi ca alţii să schimbe lumea în locul tău. Cu ce drept le ceri altora să facă asta, sau îi critici, dacă tu nu faci nimic? Când eşti parte a nepăsării generale, nu meriţi nimic. îţi meriţi soarta!”
Dâncu încheie însemnarea de pe blog cu un îndemn la activism civic. “Trebuie să ne dorim să schimbăm lumea şi să credem că acest lucru este posibil. Dacă nu participăm la schimbare, ea se va face oricum, dar fără noi (...) Unii pleacă aiurea în lume, alţii rămân aici, în liniştea cea aducătoare de amorţeală, de marasm şi de iluzia că totul e bine şi trăim în cea mai bună dintre lumile posibile! în fiecare zi ar trebui să facem un mic pact între învinşi, cum i-ar zice Sabato (scriitorul Ernesto Sabato –n.red.): adică să ieşim din tăcere, să refuzăm a mai fi parte a nepăsării generale!”.
Vasile Dâncu are în pregătire o antologie de texte cu titlul provizoriu “O psihopatologie a politicii româneşti“, precum şi cartea “Sociologie a ideologiilor”.
