Via Dolorosa – originile Căii Crucii

Deşi mulţi cred că franciscanii au fost aceia care au pus bazele devoţiunii Căii Crucii, originile ei îi precedă pe urmaşii Sfântului Francisc cu câteva secole, în dezvoltarea ei existând numeroase surse. Pentru a putea înţelege staţiunile Căii Crucii, trebuie să pornim de la analizarea mentalităţii medievale.

Având în vedere că o mare parte din pietatea Evului Mediu se concentra pe suferinţele omului Hristos, am putea considera multe dintre practicile evlavioase ale timpului ca fiind la limita morbidului. Isus, însângerat şi bătut, era obiectul adoraţiei medievale. Rugăciunile care se concentrau pe rănile sfinte, pe sângele preţios, pe cele “şapte căderi”, pe cele şapte ultime cuvinte, pe coroana de spini şi pe Sfânta Cruce însângerată au cunoscut o înflorire deosebită.

 

Cuprinşi de dorinţa de a se uni în mod spiritual cu pătimirea, moartea şi înmormântarea lui Hristos, cei înstăriţi făceau adesea pelerinaje în Ţara Sfântă. în timp ce Via Sacra (Calea Sfântă) este menţionată în secolul al XII-lea, cuvântul “staţiune”, care se referă la un loc de oprire, este folosit pentru prima oară de către un englez, William Wey, care vizitase Ţara Sfântă în 1458 şi în 1462. La început, drumul obişnuit era, aparent, inversul celui pe care îl avem noi, începutul fiind Calvarul, iar sfârşitul la locuinţa lui Pilat. în plus, multe dintre opriri – incluzând casa mironosiţelor, poarta oraşului, arca Ecce Homo, şcoala Preasfintei Fecioare şi casa lui Simeon Fariseul – nu mai sunt considerate părţi din Via Dolorosa (Drumul Durerii).

 

Când pelerinii din Evul Mediu se întorceau acasă, aduceau adesea cu ei un suvenir din Palestina. Pe lângă relicve, aceştia veneau acasă cu dorinţa de a recrea scenele din Ţara Sfântă, pentru a-şi putea împărtăşi experienţele cu cei care nu reuşiseră să viziteze locurile sfinte. în momentul în care turcii au închis accesul în Ţara Sfântă, replicile europene ale locurilor sfinte au devenit tot mai populare. S-au constituit sanctuare comemorative în nu mai puţin de treizeci de locuri diferite, incluzând aici Cordoba, Anvers, Nürnberg, Rhodos şi Louvain.

 

în timp ce intenţia era “recrearea” drumului sfânt, numărul de opriri varia de la cinci la patruzeci şi două. Numărul actual pare să provină mai degrabă din literatura religioasă decât din adevărata practică a pelerinajului. O carte scrisă în anul 1584 notează douăsprezece staţiuni identice cu primele douăsprezece de astăzi, iar manualele devoţionale din Germania şi Ţările de Jos, cunoscute drept “pelerinaje spirituale”, popularizau ideea de patrusprezece opriri, însă numărul nu era obligatoriu. Dieceza de Viena, spre exemplu, folosea până în 1799 un set de unsprezece opriri.

 

O devoţiune populară, din Germania, care pare să fi exercitat o influenţă considerabilă asupra dezvoltării staţiunilor Căii Crucii, a fost “Cele şapte căderi ale lui Hristos”. Deşi Evanghelia nu menţionează nicio cădere, tradiţia religioasă susţinea că Hristos a căzut de şapte ori pe drumul Calvarului, numărul şapte corespunzând, probabil, celor şapte păcate de moarte pe care avea să le învingă. Se considera că Isus a căzut în momentul întâlnirii cu mama Sa, când Simon din Cirene I-a preluat crucea, când Veronica şi-a folosit vălul pentru a-I şterge faţa, şi atunci când femeile din Ierusalim au început să plângă – episoade care sunt reflectate în cadrul celei de-a patra, de-a cincea, de-a şasea şi de-a opta staţiuni. Celelalte trei, care corespund celei de-a treia, de-a şaptea şi de-a noua staţiuni, nu au prezentat caracteristici distincte şi au fost reţinute ca simple căderi.

 

Franciscanii au devenit activi în dezvoltarea staţiunilor din momentul în care au câştigat custodia locurilor sfinte din Ierusalim, în 1343, şi au început răspândirea devoţiunii pătimirilor lui Hristos. Un călugăr, Sf. Leonard de Port Maurice, şi-a exprimat zelul ridicând 571 de seturi de staţiuni între 1731 şi 1751, devenind cunoscut ca “predicatorul Căii Crucii”. Este posibil ca tot el să fi fost responsabil pentru inversarea ordinii staţiunilor, astfel încât să se termine cu cea a Calvarului, şi nu cu cea de la locuinţa lui Pilat. Sf. Leonard a fost şi cel care a construit o monumentală Cale a Crucii la Coloseumul din Roma (15 staţiuni, ultima fiind dedicată Fecioarei Durerilor). în Vinerea Mare, după cum ştim, însuşi Sfântul Părinte prezidează o solemnă Cale a Crucii la Coloseum, care atrage mii de credincioşi.

 

în 1686, Papa Inocenţiu al XI-lea a acordat franciscanilor dreptul exclusiv de a constitui staţiuni şi, în plus, a acordat parcurgerii Căii Crucii aceeaşi indulgenţă ca în cazul vizitării locurilor sfinte din Ierusalim. La început, numai aceia care aveau legătură cu franciscanii, precum membrii ordinului terţiar, puteau obţine indulgenţe, însă Papa Benedict al XIII-lea a deschis practica pentru toţi credincioşii în 1726.

 

 Franciscanii au menţinut un monopol timp de mulţi ani cu privire la construirea de staţiuni ale Căii Crucii, dar, în 1731, Papa Clement al XII-lea a extins dreptul şi la bisericile nefranciscane, dacă staţiunile erau construite de franciscani. în 1742, Papa Benedict al XIV-lea îndemna toţi preoţii să doteze bisericile cu Calea Crucii. în 1862 au fost eliminate ultimele restricţii ce legau Calea Crucii de franciscani. Astăzi, majoritatea bisericilor au Calea Crucii, fie ca staţiuni ridicate lângă biserici, fie măcar ca tablouri religioase în biserică. Deoarece câteva dintre episoadele tradiţionale ilustrate în cadrul staţiunilor nu se regăsesc în Scriptură, Papa Paul al VI-lea a aprobat în 1975 un nou set de staţiuni, bazat pe Evanghelie. însuşi Papa Ioan Paul al II-lea a folosit această nouă Cale a Crucii bazată pe Scriptură, care începe cu Cina cea de Taină şi se încheie cu învierea.

 

Dat fiind că devoţiunea Căii Crucii este, în esenţă, o meditaţie asupra pătimirii şi morţii lui Hristos, este improbabil ca ea să dispară vreodată din viaţa devoţională a catolicilor. Să ne amintim ce le spunea Sf. Leonard episcopilor şi preoţilor: “Vă implor în numele lui Isus Hristos să deschideţi credincioşilor această comoară, în care ei vor găsi instrumente pentru convertirea interioară şi un izvor de binecuvântări şi de haruri cereşti. Dacă Dumnezeu este aspru cu slujitorul care îşi ascunde talantul în pământ, ce va face El cu cel care ascunde credincioşilor săi nenumăraţii talanţi ai acestei comori nepreţuite?”.

 

 (Woodeene Koenig-Bricker, trad.: Cristina Andreea Trifu, sursa: Our Sunday Visitor, LUMEA CATHOLICA, 03/2009)