Valoarea businessului şi a averilor acumulate aici s-a diminuat. Înaintea lui au ajuns zone a căror relevanţă în alte domenii este mult mai mică. Că nu poţi concura direct o capitală - oricare - este evident. Dar la fel de evident este să îţi creezi un destin care să-ţi valorifice atuurile şi resursele, cu condiţia să vrei.
Ce vrea Clujul de la sine? Răspunsuri n-au fost date nici în vreme campanie pentru primărie, unde o dezbatere crucială a fost înlocuită cu zăngănit de tinichele. Am auzit puţine privind infrastructura, mai nimic legat de o politică veritabilă de atragere a investitorilor de anvergură, şi nici urmă de ideea câştigării unei poziţii de lider regional în tot acest spaţiu dintre Bucureşti, Belgrad, Budapesta şi Bratislava în care Clujul poate fi pol de atracţie. Cumva, oraşul ezită inexplicabil să se gândească pe sine în termeni de putere, de autoritate, să îşi croiască o rută distanţată de capitală. Clujul îmi aminteşte mult de oraşele elveţiene prin valorile apreciate: calmul, moderaţia, lucrul bine făcut, prudenţa (uneori cu o boabă de exces) şi încrederea. Încrederea, care, ca şi în Basel ori Geneva, fundamentează vârfurile de business şi intelectuale ale oraşului, generând un „esprit de corps" despre care voi vorbi altă dată.
Dar Clujul are aptitudini mai largi. Se înscrie în multe din criteriile care conferă forţă şi influenţă unui centru urban, chiar dacă nu întotdeauna la nivel de top. E un început promiţător: alte zeci de alte oraşe nu le îndeplinesc. Avem reprezentanţe de corporaţii multinaţionale, sedii de conglomerate industriale şi mari firme de avocatură. Oferă servicii financiare şi de management care îl fac atractiv pentru economia corporată globală. În zonă sunt activi posesori de averi cu dimensiuni capabile să genereze afaceri şi să creeze locuri de muncă. Poate intra în cursa pentru a deveni sediul unor organisme internaţionale, europene. Dispune de o populaţie numeroasă, alimentată de un flux anual de studenţi; se bucură de o anumită calitate a vieţii - iar gusturile s-au rafinat mult în ultimii cinci ani -, are un număr de expats îmbucurător şi mai ales poate beneficia de reputaţia instituţiilor sale de educaţie şi cultură. Viaţa culturală e activă şi inovativă; evenimentele anuale sunt în creştere; există centre mass-media independente de centrul politic al ţării; există o viaţă sportivă marcată de echipe performante; există o zestre arhitecturală de valoare, care atrage de la specialişti la capete încoronate în vizite incognito. Defectele şi rămânerile în urmă le simte toată lumea, nu le voi discuta acum. Cele înşirate mai sus ar putea fi însă mai conştient grupate într-o platformă prin care Clujul să interacţioneze mai dinamic şi mai complex cu lumea globală. Şi să fie totodată cartea lui de vizită.
Ca şi Milano, Clujul poate fi bogat, dens, atrăgător. Cele două oraşe au în comun o latinitate cu amprentă germanică, o proximitate faţă de alte ţări (Milano e orientat către lumea germană, austriacă, helvetă şi franceză, Clujul către Germania, Austria şi Ungaria) şi un mod pragmatic de a înţelege realităţile. Milano este centrul industrial, financiar şi comercial dominant în Italia; Clujul nu îl poate atinge, dar (sublinez) păstrând proporţiile, oraşul de pe Someş se poate constitui într-o alternativă. Cu un stil de viaţă şi de business specifice, având propriile nume grele în domenii care merg de la industrie la finanţe, educaţie, IT, cultură şi lifestyle, reprezentând o Românie mai occidentală, cu o identitate multiculturală valorificând trecutul monarhiei imperiale, cu un areal turistic în Apusenii plini de potenţial, fiind un smart city sau creative city, exercitând ceea ce îi constituie deja „soft-power"-ul cu un plus de supleţe, de nerv, de deschidere, îndrăzneală şi urbanitate cosmopolită, Clujul - atât de polivalent prin natură şi tradiţie - are multe din atuurile care să îi confere poziţia unui Milano românesc. În fond, de ce nu? Standardul e înalt, drumul e lung; trebuie ambiţie şi direcţie. Clujul pe care îl cunosc eu le are pe amândouă. 7
Radu ALBU-COMĂNESCU
