Să mă explic.
Nu avem aici spaţiul pentru a examina evoluţia democraţiilor din societăţile actuale, dar este de menţionat împrejurarea că se resimte din multe direcţii nevoia trecerii de la democraţie, înţeleasă ca simplă tehnică de alegere periodică a reprezentanţilor, la democraţie ca formă de viaţă (vezi Andrei Marga, Democracy as Form of Life, în “Limes”, Oradea, 2009). Este suficient să ne întrebăm asupra calităţii alegerilor care au loc pentru a recunoaşte această nevoie. Se observă uşor că numai acele democraţii sunt alternative efective la autoritarisme (în care riscă să se degradeze continuu), care dezvoltă nu numai egalitatea cetăţenilor, ci şi calitatea liderilor, a deciziilor şi a performanţelor.
Democraţia nu se realizează nici ea oricum şi de la sine, ci are nevoie de cultură şi de morală socială, de cultură şi morală însuşite şi practicate de cetăţeni şi de reprezentanţi.
Mutatis mutandi, în universităţi, după ce s-au implementat reglementările care asigură şanse şi egalitatea de şanse pentru cetăţeni, a sosit ora conceperii precise a calităţii şi a performanţelor competitive. Spus cât se poate de direct, egalitate fără calitate în universităţi nu dă rezultate, încât egalitatea este de păstrat, dar egalitarismul este de înlocuit cu viziunea excelenţei. A sosit ora abandonării – pe fondul procesului civilizaţional, desigur pozitiv, al multiplicării universităţilor şi al masificării studiilor superioare – ora abandonării opticii egalitare asupra personalului şi universităţilor; este ora renunţării la “ficţiunea omogenităţii” studiilor universitare, în favoarea abordării din perspectiva excelenţei.
în Europa, tranziţia menţionată de la egalitarism la mişcarea excelenţei interferează în universităţi cu încheierea aplicării Declaraţiei de la Bologna (1999-2009) şi cu nevoia de a tematiza problemele ce se deschid în urma restructurării universităţilor. Am arătat în alt loc (vezi Andrei Marga, Challenges, Values and Vision. The University of the 21st Century, Cluj University Press, 2009, pp. 18-21) că – dincoace de succesul incontestabil al Declaraţiei din punctul de vedere al compatibilizării sistemelor de învăţământ superior europene – au rămas probleme ale aplicării hotărârii din 1999.
Aceste probleme privesc testarea pe piaţă a noii structuri a studiilor, durata acestora, promovarea interdisciplinarităţii, insuficienta specificare a doctoratului. Astăzi este clar că obiectivul compatibilizării a fost, în mare, atins, dar al doilea obiectiv major al Declaraţiei de la Bologna – mărirea competitivităţii universităţilor europene – a rămas mai mult un proiect. Se resimte nevoia de iniţiative în direcţia sporirii competitivităţii universităţilor europene, dar sporirea nu este tangibilă fără o schimbare de viziune. Iau ca exemplu, pentru a ilustra ideea, situaţia doctoratului.
Doctoratul întâmpină în sistemul european, în acest moment, o dificultate crucială: cu toate că Europa producea, de exemplu, în 2003, cu mult mai mulţi doctori decât S.U.A. (88.000 faţă de 46.000), efectivul de cercetători ştiinţifici în S.U.A. era mult mai mare (9,1 la 1000 de persoane, faţă de 5,5 în Europa), iar producţia ştiinţifică americană a rămas mai relevantă. Aceasta înseamnă că potenţialul inovativ al doctoratului şi consacrarea carierei de doctor în ştiinţe sunt mai reduse în Uniunea Europeană. Ne dăm seama că, dacă aşa stau lucrurile în ţările europene de referinţă (Franţa, Germania, Italia etc.), situaţiile sunt mai grave în celelalte ţări.
Unele măsuri care trebuiesc luate sunt valabile pentru majoritatea ţărilor europene. Este nevoie de conceperea unor noi rute de carieră şi a noi stimulente pentru doctoranzi şi doctori. Este nevoie de concentrarea doctoratelor în “universităţi de cercetare intensivă”. Este nevoie de conectarea doctoratului cu politici instituţionale orientate spre inovaţie şi descoperire.
Alte măsuri sunt extrem de urgente în diferite ţări. Dacă luăm în considerare cazul României, atunci: a) doctoratul trebuie desprins din poziţia de simplu nivel mai înalt de calificare (doar condiţie a accesului la poziţii universitare sau în cercetarea ştiinţifică) şi repus în poziţia de nivel al inovaţiei şi descoperirii; b) doctoratul nu ar mai trebui privit doar ca iniţiativă particulară a conducătorului de doctorat, ci ca problemă a inovaţiei şi descoperirii într-un cadru instituţional; c) şcolile doctorale existente trebuie eliberate din condiţia, conferită de reglementările actuale, de simple şcoli, devenind efectiv laboratoare ale inovaţiei şi descoperirii.
Diversele hotărâri ale Comisiei Europene au condiţionat creşterea competitivităţii produselor europene de cercetarea ştiinţifică şi consideră potenţialul de inovare şi descoperire al universităţilor drept hotărâtor. Ca urmare, pe fondul expansiunii instituţiilor de învăţământ superior şi al masificării studiilor universitare la bază (bachelor), câştigă în acuitate şi în urgenţă nevoia diferenţierii prin calitate, excelenţă, competitivitate. Abordarea egalitaristă, “ficţiunea omogenităţii” sistemelor de învăţământ superior sunt deja în contratimp cu obiectivul creşterii competitivităţii.
