Comedianţi haitieni, comedianţi români

Poate a fost doar o întâmplare sau, poate, un “sortes Virgilianae”: fără nici o legătură, fără să presimt ceva, am recitit în vacanţa de Sărbători o carte pe care, începând cu momentul primei lecturi, - să fi fost, cred, prin anii 70 - 73 ,- o recitesc, perioadele nefiind niciodată mai mari de doi ani.

 Este vorba despre “Comedianţii” lui Graham Greene. încă de la prima lectură, cartea m-a fascinat. Pe de o parte, pentru că minunăţia scrisului celebrului prozator mă făcea să descopăr o ţară - Haiti - pe care atunci nu credeam că am s-o pot vedea, din motive de lipsă a posibilităţii ca vreodată Statul să-mi fi permis ieşirea din ţară, iar în al doilea rând, datorită extraordinarei cunoaşteri a caracterelor umane pe care scriitorul o transmite cititorului. Descopeream, între altele, o altă dictatură, deosebită cumva de cea a lui Ceauşescu, a lui “Papa Doc”, sângeroasă şi imprevizibilă, în care oamenii mureau sub loviturile poliţiei secrete, “Tontons Macoute”.

 

M-am îndrăgostit apoi, cu fiecare nouă lectură, de cele trei personaje centrale - Smith, Jones şi Brown, în egală măsură - şi probabil că ele sunt, pentru mine, cele mai dragi şi mai de preţ din puţina literatură pe care am apucat s-o citesc până acum. Fiecare cu drama lui, dramă care poate fi considerată “comună”, aşa cum o arată şi “comunul” numelor acestora. însă pe cât de comune par aceste personaje, pe atât de dramatice sunt destinele ascunse în spatele lor. Este vorba în cartea aceasta, în proporţii admirabil stabilite,  despre viaţă, dragoste şi moarte, la fel ca pretutindeni.

 

Drama acelei lumi dintr-un Haiti dominat altă- dată de “Je suis le drapeau Haitien uni et indivisible”, pigmentat cu “tonelele” în care se practica un cult ezoteric, (!) “Woodoo”, “Ougoun feraille”, sărăcie şi pustiire, accentuată în prezent de inimaginabila catastrofă a îngrozitoarelor cutremure succesive, care au lăsat (până acum!) în urmă nu mai puţin de 70 de mii de morţi şi 250.000 de răniţi, m-a mişcat profund. Dintotdeauna mi-am dorit, am visat, mai bine-zis, să privesc, asemeni unuia dintre personajele lui Greene, Brown, de pe terasa unui hotel “Trianon” (dacă el ar fi existat) vârful muntelui Kenscoff, să merg pe şosele desfundate între Les Cayes, Petit Goave şi Cap Haitien.

 

 N-o să văd toate astea în linişte, e clar. Soarta mă va face să asist neputincios la întâlnirea cu ceva mai grozav şi mai trist decât dictatura lui Duvalier: voi asista la dictatura morţii. Aşa a fost să fie. Citind documentarea amănunţită, în vederea călătoriei (aici trebuie amintit că România nu are nici un fel de reprezentare în zonă, nici la Santo-Domingo, în Republica Dominicană, nici în Haiti, la Port au Prince, iar cea mai apropiată legaţie românească se află în Venezuela!), m-am gândit că o să mă duc să scriu despre o ţară în care poliţia politică a existat tot timpul, sub toţi preşedinţii, în care Papa Doc, Duvalier însuşi, era practicant al cultului Woodoo, cunoscut în rândul populaţiei ca având puteri supranaturale, (numit, pentru acest motiv “baron Samedi” – cel ce umblă noaptea prin cimitire), în care permanent oamenii au fost săraci şi asupriţi cu ajutorul dictaturii şi în care se amestecă destinele tragicomice a sute de Smith, Jones şi Brown.

 

Şi asta, în timp ce la mii de kilometri există o altă ţară, în care primii politicieni ai ţării se folosesc de serviciile vrăjitorilor, în care oamenii se plâng că le sunt ascultate ilegal telefoanele, li se fac dosare politice, unde majoritatea populaţiei trăieşte la limita sărăciei. O ţară unde se împletesc destinele tragicomice ale unor mii de Popescu, Ionescu şi Georgescu. Ţară care, prin mila lui Dumnezeu, a fost ferită de cutremure devastatoare.