TIFF.12 la final: de la caleaşca-Mercedes la bostan

Şi tu la Cluj mai arunci o privire peste program şi vezi pe listă toate filmele de competiţie, crezând că în orele rămase mai poţi să prinzi măcar vreo două. Şi ştii că mâine dispar steguleţele de pe stâlpii de pe pietonală, bannerele de pe străzi, AperiTIFF-urile din standuri, afişele din geamurile cinema-urilor, oamenii cu badge-uri, lounge-urile şi canapelele verde mentă din Piaţa Unirii, Mercedes-urile vişinii (maşinile oficiale ale Festivalului) cu turnuleţ (logo-ul TIFF). Ora dovleacului... (Citatul de la început vine dintr-o carte a lui Salman Rushdie. El nu vorbea de TIFF, desigur, dar, având în vedere că anul ăsta Trofeul Transilvania al TIFF a mers la un film indian, asocierea cu Rushdie e chiar nimerită).

„Nu mai sunt bilete!" A fost ediţia lui „Nu mai sunt bilete!". Am încercat de două ori să ajung la „Corabia lui Tezeu" (a luat Trofeul Transilvania) şi o dată la „Wadjda" (a luat Premiul Publicului) şi am dat de „Nu mai sunt bilete!". Altădată ne-ar fi lăsat măcar să stăm pe jos în sala de cinema... Dincolo de dezamăgirea aferentă, a fost însă şi o umbră de mulţumire: când vi s-a întâmplat ulima oară să ajungeţi la un cinema din centru (nu la multiplexuri) şi să fie sala plină? Sau, mai bine: când vi s-a întâmplat ultima dată să ajungeţi la un cinema din centru? Vedeţi? Despre asta e vorba.

Dacă ar fi să fac o recomandare din ce-am văzut anul ăsta la TIFF: „Nord-Vest" (Danemarca), fără îndoială. Pentru băiatul rău care nu ţi se pare nicio clipă că e băiat rău. Şi nici nu e. TIFF a avut ediţie de criză anul ăsta, ziceau organizatorii. Bugetul e sesizabil mai mic decât la ediţia din 2012 şi nu înţeleg cum un eveniment de asemenea amploare şi care face oraşul vizibil de atâţia ani nu reuşeşte să mobilizeze mai multe resurse... Au fost însă şi covor roşu, şi atmosferă, şi filme, şi zeci de evenimente. Deschiderea nu a mai fost atât de glamour la TIFF.12, dar a fost cu noul film al lui Almodovar în premieră. Pe care l-a plouat. Au fost iarăşi concerte la Conti (imobilul monument istoric, tot mai ruină decât istorie pe zi ce trece), pe la Fabrica de Bere, la Casino-ul din parc renovat, la Bonţida, la Castel.

Dakha Brakha, o trupă din Ucraina (cu „haos etnic" zic ei) a cântat la Casa TIFF, după ce a avut mare succes cu o zi înainte când a acompaniat cu muzică live un film mut. E ritm şi, într-adevăr, puţin haos. Familiar. În faţă se ridică mâini care dansează. Au venit fiii milionarilor de Cluj (constaţi cu prilejul ăsta că odată cu afacerile, milioanele şi creditele, juniorii moştenesc şi atitudinea părinţilor). A venit şi bancherul Dan Pascariu, însoţit chiar de gazda Tudor Giurgiu (firesc demers pentru un astfel de sponsor). Dacă noi, spectatorii, suntem înfăşuraţi în păturici TIFF date de organizatori, bancherul are pulovăr alb pe umeri, în stil de golfeur ori de rivieră franceză.

Între un film şi un concert, e fix momentul să opreşti prin Piaţa Unirii (Piaţa TIFF), unde s-au instalat TIFF lounge-uri. Hansen (VIP lounge) e classy, cu lămpi-siluete-femei şi cu mobilier iluminat. Pentru public a mai fost deschis pe tot parcursul Festivalului pavilionul rămas de la Zilele Arhitecturii (care foarte probabil nu arată cum ar fi trebuit, fiindcă instalaţia din lemn a fost acoperită cu un soi de folie de sac, ca să nu plouă înăuntru şi să nu vină intemperiile. A plouat şi au venit intemperiile). Oricum, simpatic amenajat locul, cu minunatele canapele verde mentă şi pouf-urile colorate, măsuţe şi reviste ale festivalului. Acolo au venit 10 zile regizori, organizatori şi actori ca să vorbească cu publicul. Sunt şi ei oameni!

E despre oameni. Cu siguranţă TIFF e despre oameni. Cu o zi înainte să înceapă Festivalul, îl vezi pe Tudor Giurgiu în curtea interioară de la Casa TIFF, apoi pe Mihai Chirilov cu pălărie la party-ul de deschidere, îi zăreşti pe invitaţii, organizatorii şi cinefilii cu badge-uri, şic şi boemi, ca în fiecare an, şi te intersectezi cu grupurile de oameni noi în oraş vorbind în limbi străine. ?i clar se simt sărbătoarea şi atmosfera de vacanţă. Vin oameni care altfel nu ar fi auzit de Cluj ori de România, vin prieteni pe care nu i-ai mai văzut de un an... Şi e clar că TIFF e despre oameni. Cei care au venit la Cluj în 2013 au venit ca în vacanţă, cei care scriu despre eveniment scriu cu entuziasm şi cu nostalgii rămase de la ediţiile anterioare.

Iar cei de aici care iubesc TIFF au fiecare, cu siguranţă, amintiri de la alte ediţii. Un film, un actor, un regizor, o replică, o imagine, o întâlnire, nişte prieteni, un party, o zi începută la răsărit după un chef în palatul părăginit Conti, o dimineaţă în sala mare de la Republica la un film (când te mai uiţi la filme dimineaţa?), o după-amiază la TIFF lounge cu un actor povestind despre cum e să fii altcineva mereu, o seară la cinema sub cer în Piaţa Unirii şi iar o noapte de concert. Consumatorii de TIFF au amintiri bune. Şi poate de-asta şi cei de la Cluj şi cei care vin de afară aşteaptă cu drag Festivalul. Pentru o reconstituire. Poate o să fie la fel, poate e ca în vacanţă, poate e altfel decât viaţa de zi cu zi, poate intri în alt film. Dar e de fiecare dată altfel. Deci Cluj, iarăşi e clipa dovleacului! Dar TIFF lasă mereu pantoful de sticlă pe scară după ce dispare. Ca să îl regăsim peste un an...