Era o carte, scrisă de el: redescoperirea valorilor din societate. «Strong values make great nations», îmi spusese cu convingere. Republican, antreprenor, investitor, filantrop, în termeni suficient de amicali cu Gerald Ford, fostul preşedinte al SUA, încât acesta să accepte a-i scrie prefaţa. Cartea fusese un succes. Colaborarea dintre ei sublinia că - dincolo de convingeri politice, şi cu toate că îi separau aproape două generaţii - cei doi continuau să creadă într-un set de valori fundamentale ilustrându-le ţara. ("Valorile americane": prezumţie şi aroganţă pentru unii, virtuţi stabilizatoare pentru alţii... Din parte-mi, prefer o virtute atât de înrădăcinată încât ajunge să pară o aroganţă - decât o aroganţă-n care unii văd virtute.) Găsise, comprehensiv, tot ceea ce considera că dinamizează lumea în care trăia: onestitate, fiabilitate, compasiune, curaj, modestie, prudenţă, autodisciplină, optimism, echitabilitate, devotament, iniţiativă, muncă, perseverenţă, responsabilitate, cooperare, spirit judicios, exhortare, iertare, serviabilitate, caritate, leadership, valorificarea oportunităţilor, educaţie, spirit fratern. Subsumate - toate - libertăţii.
În teorie lucrurile sună perfect, toate sunt bune de admirat, iar valorile înşirate au cea mai impecabilă alură. Făcea mai mult de-atât: nominalizându-le, le dădea contur - pentru că dincolo de a fi practicate într-o societate, valorile sunt în primul rând identificate, transformate în obiective şi-n realităţi permanent reînnoibile, "self-fulfilling". Nu contează sub ce orizont le clamezi, aici sau aiurea; contează faptul că ele, pe cât sunt de simple, sunt parte din natura umană. Societăţile - cu experienţa lor istorică - le activează sau le ignoră. E un altfel de "spune-mi cum te comporţi ca să ştiu cine eşti." Sau cine ai fost.
Vorbim în România de o "criză a valorilor", pusă într-o grilă apocaliptică. E perfect adevărat, dar e cel puţin ciudat în măsura în care în societatea de aici, conceptul valoric în sine e îngrozitor de greu de coagulat de vreo douăzeci de ani. Ce valori? Care valori? Ale cui? De când? Patru decenii jumătate am fost năclăiţi în "valorile" impuse, cu avânt, aplauze şi impostură, de aventurierii criminali sosiţi pe tancuri sovietice - un pat al lui Procust chior, făcut din absurd, grosolănie, minciună şi fals, pe care s-a executat o ţară întreagă. Iată-ne faţa schiloadă. Între cele de atunci, şi cele de azi - fabricarea obsesivă a notorietăţii, căutarea celor 15 minute de glorie imaginate de Andy Warhol, toate reacţii la anonimatul tern impus înainte de 1989 - e exact calea de mijloc a regândirii valorilor efective. Ridicarea noastră din gunoaie.
Mă uit continuu la "onestitate", prima nominalizată şi de care se leagă măcar jumătate din restul listei... Toată pasiunea noastră pentru şmechereală şi înşelătorie e semnul unui îndelungat prizonierat, de ieri şi de mai demult, imposibil de înfruntat deschis, ci doar şerpuind, viclean. "Mămăligarii ăştia nu sunt o naţiune, sunt o curvă", se stropşea Hruşciov. A devenit a doua natură. Firesc să îţi tratezi astfel neprietenii - dar să foloseşti aceleaşi tertipuri împotriva propriilor tale interese, e pură demenţă. Şi cu toate astea, trăim în plină şi pură demenţă. "Pute-pute, da'-i călduţ..."
E o ţară unde societatea nu e sinceră cu ea însăşi. O ţară unde se ştie perfect ce trebuie făcut, unde se ştie perfect ce aduce altora elevaţie - dar unde extrem de puţini acţionează în conformitate. Problema nu stă în inexistenţa valorilor la nivelul particular, ci-n irelevanţa lor la nivel de societate, în faptul că nu servesc drept fundaţie sau coloane pentru spaţiul public. Singura "catedrală a Mântuirii Neamului" ar trebui clădită în valori, nu în betoane şi armături. De alta nu e nevoie.
Cum s-ar simţi fiecare dintre noi dacă în locul dispreţului ipocrit pe care ni-l rezervăm - stigmat congenital, consumat avid ca scuză - am da naştere, prin vrere şi stăpâni pe noi, realităţii unui alt român, onest, corect, fiabil, echitabil, generos, activ, prudent, organizat, caritabil, educat, optimist-realist, consecvent, responsabil, cooperant, judicios? Câtă povară a umilinţei şi scârbei s-ar da jos de umerii noştri, fir-ar să fie... E suficient o sigură generaţie care să vrea, să VREA cu adevărat, pentru a transforma complet această ţară unde lumea mai mult există decât trăieşte.
