Am avut şi noi direcţii, am avut şi noi elite şi politicieni... (l)

Zilele trecute, la Turda, familia şi prietenii au comemorat zece ani de la moartea dlui Ion Raţiu.

Nu ştiu câţi dintre contemporani ştiu, sau dacă da, câţi îşi mai amintesc de distinsul şi adevăratul politician român, membru marcant, atât în exilul englez, cât şi după 1989, în ţară, al acelui partid care purta numele de PN? Nici nu cred că sunt mulţi aceia care îşi mai amintesc sau ştiu despre cariera politică a marelui om; poate, doar faptul că purta papion, lucru care stârnea, şi, din păcate, stârneşte şi azi zâmbetul unora.

Dacă este de înţeles că într-o ţară în care bunul gust în a te îmbrăca şi a mirosi frumos a fost şi este şi azi socotit drept moft, deprindere continuată într-o Românie lumpen, în care şi azi mai funcţionează sperietoarea cu “mogulii”, cu oamenii bogaţi, care trebuie “pedepsiţi” pentru că nu s-au mulţumit cu o condiţie materială modestă, de neînţeles mi se pare lipsa de interes a tuturor faţă de trecutul nostru, cu eleganţa, manierele şi chiar cu părţile rele, atâtea câte au fost acestea.

 

Amintindu-ţi de  “seniorii” Ion Raţiu şi Corneliu Coposu, nu se poate, dacă ai un dram de cultură şi eşti şi ardelean, să nu te gândeşti la ceea ce se numea altădată “elită”; şi nu doar pentru a o compara cu ceea ce azi, cu infinită îngăduinţă, numim “intelectuali”, “repere”, “politicieni”, ci, mai ales, pentru a verifica în propria conştiinţă dacă vreodată mai putem avea, ca popor, asemenea oameni. E drept, sunt istorici (mai ales dintre cei cărora le face o deosebită plăcere să demitizeze orice ar putea face obiectul mândriei naţionale) care pretind că sunt biete iluzii ideile că au existat în anii primului război mondial intelectuali şi oameni politici asupra cărora, în ce priveşte viaţa şi cariera lor, ne putem apleca oricând cu maximum de folos.

 

Poate că e momentul, mai ales acum, când suntem în criză, să medităm la cei pe care unii îi numeau pe vremea când România era “ţară neutră”,  în mod  peiorativ atunci – “germanofilii”, politicieni, intelectuali, oameni importanţi în economia valorilor româneşti. Nu discutăm alegerea României de a intra în război împotriva Puterilor Centrale, ci, mai ales, faptul că aceşti politicieni, intelectuali de marcă, erau de formaţie germană; că până la începerea războiului aproape toţi oamenii politici erau “germanofili”. Politica pro-germană a fost prezentă la toate guvernele, fie ele liberale, fie conservatoare, timp de mai bine de treizeci de ani. E de-ajuns să ne amintim de Take Ionescu, fervent pro-german, care se afla în relaţii extrem de apropiate cu cercurile guvernului german. Pe atunci, planurile României erau concepute mai ales în gândirea unui eventual război contra Rusiei, excluzând un conflict cu Germania şi Austro-Ungaria.

 

 Sigur, acum nu se mai pune problema unui conflict; sau,  cel puţin, nu a unui conflict extern, dar, cel puţin pentru transilvăneni, modelul austriac şi cel german, în toată paleta lui, de la modelele culturale la cele politice şi de viaţă de fiecare zi, este unul care rămâne valabil. Cred că e momentul ca noi, ardelenii (dar şi ceilalţi români, care respectă modul de a fi de factură austriaco-germană), să ne reanalizăm din acest punct de vedere. Al direcţiei culturale pe care trebuie s-o urmăm şi pe care am abandonat-o în ultimii douăzeci de ani, ani în care ne-am pierdut, se pare, sensul.

 

 într-o Românie care copiază aproape mimetic modele superficiale, “de succes”, care sunt pe atât de “goale”, pe cât sunt de “la modă”, revenirea la “origini” – ca să spunem aşa - cred că este un demers mai mult decât necesar.