De altfel, de la început, înregistrările pe benzi magnetice ale lui von Karajan au transformat fixarea unui moment de interpretare într-o operă de artă căutată mereu de melomanii avizaţi. înregistrările simfoniilor lui Beethoven – atât prima, cât şi a doua înregistrare – au rămas, de fapt, greu de concurat. Abordarea repertoriului operei italiene – Donizetti, Bellini, Verdi, Puccini, dar şi a lui Mozart, Beethoven şi Bizet – de către dirijor este şi astăzi una dintre cele mai atrăgătoare. Sub conducerea lui von Karajan, Filarmonica din Berlin a devenit orchestra numărul unu a lumii, iar instrumentiştii s-au bucurat de preţuire individualizată, după ce au fost selectaţi cu exigenţă singulară. Iar enumerarea reperelor pe care Herbert von Karajan le-a lăsat în urmă poate continua încă mult.
Von Karajan nu a lăsat, însă, numai repere pozitive. Arta sa dirijorală, aidoma virtuţilor oricărei alte personalităţi impunătoare, a stârnit reacţii. Autoritarismul său profesional nu i-a adus doar aplauze. Adeziunea sa la nazism, timpurie şi fără ezitări, a aruncat semne de întrebare cu privire la integritatea sa (chiar dacă, muzical, von Karajan nu a reprezentat vreodată regimul lui Hitler).
în posteritatea imediată a dirijorului, astfel de motive au prevalat. Este meritul unei extraordinare monografii, scrise de Peter Uehling, Karajan. Eine Biographie (Rowohlt, Reinbek bei Hamburg, 2008), nu numai de a fi încercat evaluarea obiectivă a moştenirii celebrului dirijor, ci şi de a fi reuşit să dea un studiu temeinic ce-l face pe von Karajan accesibil până la capăt şi-l profilează convingător.
Sunt scoase aici, în monografie, în relief calităţile personale ale dirijorului. De pildă, “învăţarea pe de rost a partiturii”, ca preocupare de a dobândi şi a transmite “o privire cuprinzătoare asupra operei şi formelor ei, prin care întregul este prezentat ca întreg organizat (Gestalt), şi nu ca ceva asamblat din bucăţi” (p. 10), sau efortul de a dirija “întregul repertoriu” (p. 62). Or, un alt exemplu, “larga sa competenţă” (p. 209) în a dirija în egală măsură “stilul de operă simfonic german” şi “opera lirică italiană”. Deviza sa profesională supremă era “familiarizarea intimă (innige Vertrautheit)” cu partitura, integrarea muzicianului în “întregul împletirii vocilor” (p. 284). încrederea în valoarea proprie a fost deplină, încât atunci când taximetristul l-a întrebat, la un moment dat, unde să îl ducă, von Karajan a răspuns: “Mi-este egal, oriunde este nevoie de mine” (p. 147).
Monografia Karajan. Eine Biographie prinde în termeni, mult mai bine decât încercările anterioare, specificul artei dirijorale a unui muzician care a marcat epoca. Von Karajan a rămas fidel “ritmului şi sunetului” ca miez al melosului (p. 9); el a accentuat “interpretarea precisă a partiturii” (p. 50) şi a condiţionat concertele de stăpânirea înaltă a tehnicii muzicale, el însuşi fiind exponentul unei “neobişnuite suveranităţi tehnice” ce-i asigura trei reuşite simultane: stăpânirea partiturii, controlarea orchestrei, asumarea stilului operei muzicale respective (p. 58). El a imprimat execuţiei muzicale “viteză, pregnanţă şi masă” (p. 142), care au încântat publicul. Von Karajan nu a compus; în calitate de muzician, el a rămas “exclusiv reproductiv” (p. 282), aşadar interpretul operelor muzicale, pe care le-a asumat cu fidelitate şi pătrundere lăuntrică până la a face din interpretarea însăşi o operă de artă (p. 353). Iar interpretarea ca atare era subordonată căutării neîncetate a “armoniei”.
Din punct de vedere istoric, von Karajan a avut ambiţia să facă sinteza lui Toscanini şi Furtwangler şi a reuşit. Aşa cum arată elocvent Peter Uehling – în raport cu “obiectivitatea” renumitului dirijor italian (care, de pildă, atunci când Verdi i-a cerut, la un spectacol “Othello”, ca orchestra să cânte mai tare într-un loc, i-a răspuns compozitorului că respectă partitura!) şi libertăţile pe care Furtwangler le practica, fiind obsedat de “temă” – von Karajan a dat “sinteza virtuţilor interpretative ale celor doi” (p. 69 şi p. 94-95). El a profilat “perfecţionismul” ca reunire a “simţului ritmului” al lui Toscanini cu “simţul adâncimii” al lui Furtwangler. “Travaliul perfecţionist trebuie să-i prilejuiască ascultătorului «înţelegerea» operei, fără a se simţi provocat de sunete şi deranjat” (p. 285).
Filosoful Theodor W. Adorno a deschis comentariile privind poziţia lui von Karajan faţă de muzica secolului XX (cu Schönberg, Stockhausen, Penderecki, Ligeti etc.), acuzând tropismul nedezminţit al celebrului dirijor pentru “armonie” şi surprinderea “întregului”. Desigur, von Karajan a dirijat, dintre compozitorii secolului, mai ales Honegger, Sibelius, Şostakovici; el şi-a impus continuu rigorile: cea a preciziei în redarea partiturii şi cea a intuirii formei (p. 298). El a preluat, mereu, spre interpretare, partituri care sunt asumate cu înţelegere (deci comprehensiv) de orchestră şi vizavi de care publicul trăieşte motive să aplaude.
Erei supremaţiei lui Herbert von Karajan în arta dirijoratului i-a pus capăt un dirijor precum Nicholas Harnoncourt. “Reprezentarea lui Karajan despre muzică a fost una crescută din ea însăşi, care se alimenta mai curând din trăirea sunetului decât din confruntarea cu opera. Harnoncourt, dimpotrivă, a descoperit aspecte cu totul noi ale confruntării interpretative cu partitura” (p. 372). Cei doi se aseamănă prin aceea că practicau muzica în calitatea exclusivă de dirijori. “Praxisul lui Karajan a fost totdeauna unul de dirijorat, determinat de prinsoarea (Griff) celui care stăpâneşte (Herrschers)” (p. 373) – a acelui care stăpâneşte profesional tehnica interpretării şi, înainte de toate, datele şi semnificaţia operei muzicale interpretate. Cu monografia lui Peter Uehling se lămureşte, într-un mod riguros, ceea ce a însemnat “perfecţionismul” interpretativ al lui von Karajan şi, de fapt, biografia muzicală, nu lipsită de pasaje incomode, a unui dirijor de referinţă, în aşa fel încât se explicitează condiţii ale profesionalismului în general.
