Dacă majoritatea uriaşă de care dispune USL este incapabilă, aşa cum se vede, să promoveze o Constituţie revizuită, atunci ea nu mai are decât două posibilităţi: fie să renunţe, pur şi simplu, la acest proiect, fie să reia întreaga muncă, de asta dată propunând, la capătul ei, cetăţenilor României o Constituţie nouă. Schimbată din temelii. Motiv pentru care Parlamentul, pentru un timp, ar trebui să se transforme în constituantă. Dar aceasta este o altă provocare. Acum, societatea românească este confruntată cu una mult mai presantă.
Indiferent cum se va pronunţa Curtea Constituţională, este o certitudine că timpul nu mai permite ca, până la sfârşitul anului viitor, românii să aibă o Constituţie revizuită sau o Constituţie nouă. Ceea ce înseamnă că întreaga societate românească în general şi clasa politică mai ales vor trăi, până în 2020, sub Constituţia pe care o avem azi. Mai mult decât atât, Curtea Constituţională, după cum se ştie, în loc să interpreteze legea fundamentală, a adăugat la Constituţie. Interpretările excesive s-au tradus de multe ori în legitimarea unor practici care, de fapt, au forţat şi au excedat prevederile legii fundamentale. De aceea, la capătul regimului Traian Băsescu - a regimului prezidenţial - instituţia de la Cotroceni beneficiază, graţie deciziilor CCR şi a altor manevre, cum a fost de exemplu crearea comunităţii serviciilor secrete ori infiltrarea la vârful Justiţiei a partizanilor preşedintelui, de o putere mult mai mare în comparaţie cu mandatele lui Ion Iliescu sau Emil Constantinescu.
Mecanismul prin care preşedintele poate interveni în mod decisiv în negocierile cu caracter economic sau financiar desfăşurate la nivelul Uniunii Europene ori purtate cu alţi parteneri importanţi ai României, forţa cu care acelaşi preşedinte se poate substitui la multe capitole premierului, determinând decizii ale administraţiei publice centrale, jocul pe care acelaşi preşedinte îl poate face, utilizând maşinăria bine unsă a serviciilor secrete ori a CSM sau a marilor Parchete, decizia sa privind nominalizarea prim-minstrului ori a membrilor cabinetului, precum şi influenţa sa directă asupra anchetelor Agenţiei Naţionale de Integritate transformă următorul mandat de cinci ani în principala placă turnantă a politicii româneşti. Cât de democrat ar trebui să fie viitorul preşedinte al României pentru a nu se lăsa sedus de uriaşa putere aflată la dispoziţia sa şi pentru a nu intra în conflicte majore cu partide politice aflate la putere, cu actualul şi viitorul Parlament sau cu cel care va deveni premier?
De ce ţi-e frică nu scapi! Crin Antonescu, conducând Comisia de revizuire a Constiţutiei, a încercat să diminueze în mod semnificativ atribuţiile preşedintelui, tocmai pentru a introduce în România un plus de democraţie. Şi de stabilitate. Dar Băsescu nu l-a lăsat. Ironia sorţii face că, dacă va fi preşedinte, Crin va primi o moştenire, cel puţin în parte, pe care nu şi-a dorit-o.
