Un preşedinte pentru continuarea dezastrului

Mafie generalizată, grobianism, tupeu, obrăznicie, comportamente suburbane, agresivitate, mitocănie, anularea valorilor normale, clientelism şi lipsa performanţei reale sunt caracteristicile unui sistem creat şi patronat de un singur om.

 Acest individ coordonează destinele fotbalului românesc din 1992 încoace, adică de aproape două decenii. I se spune Naşul şi numele i se potriveşte mai bine decât celor din Camora italiană.  A reuşit în aproape 18 ani să ducă fotbalul românesc pe marginea prăpastiei.

 

 Dacă în ultimul deceniu al secolului trecut încă ne mai mândream atunci când Hagi, Lăcătuş, Gică Popescu, Ilie Dumitrescu sau Dan Petrescu ridicau tribunele în aer, făcându-ne să ne simţim mai valoroşi decât eram în realitate, ca naţie, Naşul Sandu a avut grijă ca din 2000 până astăzi, cu foarte puţine excepţii, fotbalul românesc să decadă profund.

 

Până de curând ne uitam la vecinii din Ungaria cu superioritate şi aveam grijă să afirmăm peste tot că România nu va ajunge niciodată din punct de vedere fotbalistic să trăiască exclusiv din istorie. Iată că după ce acest individ fără scrupule a condus destinele Federaţiei Române de Fotbal timp de 18 ani, am ajuns să ne fie ruşine şi să trăim şi noi doar de pe urma istoriilor din Mexic, Italia, Statele Unite sau Belgia - Olanda. România nu mai contează astăzi în fotbalul mondial.

 

Am ajuns să fim umiliţi de Insulele Feroe, Lituania, Austria şi să fim efectiv zdrobiţi de Serbia sau Olanda. Am ajuns să blestemăm Danemarca după înfrângerea pe nisipurile de pe “Lia Manoliu” sau să plângem de nervi când Slovenia a făcut istorie, câştigând în mocirla de pe “Ghencea”. Echipele româneşti ajung doar dintr-o întâmplare în grupele Europa League sau Champions League, iar atunci când o fac totuşi, sfârşesc în eşecuri lamentabile. Din tot ce eram odată am ajuns să ne mai bucurăm doar la caiac-canoe, din când în când la box, la handbal sau mult mai puţin decât în trecut la gimnastică.

 

Tot sportul românesc e o umbră a ceea ce a fost odată, dar poate tocmai pentru că emoţiile create de regele fotbal au fost atât de puternice din ‘90 până-n 2000, amărăciunea e cu atât mai mare atunci când privim evoluţia acestui sector al sportului românesc. Meciuri trucate, aranjate, cumpărări de arbitri, şpagă până la cel mai înalt nivel, contracte semnate în alb de jucători valoroşi aflaţi încă la vârsta copilăriei, samsari fără scrupule care au făcut averi nu din vânzări de cai sau vite, ci din tranzacţionarea unor veritabile talente.

 

Conducători de club care se confundă cu lumea interlopă, finanţatori cu averi ascunse de o legislaţie tenebroasă şi preşedinţi de club ale căror calităţi supreme au ajuns să fie aroganţa, agresivitatea şi golănia comportamentală. Aşa arată azi fotbalul românesc pe care Naşul Sandu se încăpăţânează cu un tupeu fără margini să-l mai sugă de foloase încă 4 ani.

 

 Mizeria absolută ascunsă sub chipul care rânjeşte sinistru din Casa Fotbalului Românesc, o investiţie de care DNA-ul refuză de prea mult timp să se ocupe. Zeci de milioane de euro ajunse în România în urma performanţelor unor fotbalişti fantastici, care s-au scurs pe salarii şi prime ale căror zerouri sunt de neconceput pentru un muritor de rând, salarii şi premii care au ajuns în buzunarele mai marilor FRF. FIFA şi UEFA au dat, iar Mircea Sandu, Adalbert Kassai sau Cristian Bivolaru au împărţit, fără însă a uita în primul rând să-şi împartă lor.

 

O situaţie de neconceput într-o ţară normală, dar care a ajuns să fie privită ca un lucru normal în România fotbalistică a lui nea Mircea. Şi pentru ca totul să arate sinistru în fotbalul românesc, Sandu a infectat asemeni unui virus periculos inclusiv tinerele speranţe intrate alături de el în mafia de la conducerea fotbalului românesc.

 

Ionuţ Lupescu, Florin Prunea sau Didi Prodan au ajuns, în doar câteva luni de convieţuire cu acest personaj sinistru, să adopte întocmai comportamentul şi stilul Naşului. Teoretic, nimic nu ar mai trebui să ne mire în România după 20 de ani de democraţie originală, însă faptul că Mircea Sandu are tupeul de a candida din nou la conducerea FRF mă face pe mine şi, poate, alături de mine, pe mulţi alţii să ne întrebăm dacă această ţară se va putea vindeca într-adevăr vreodată.