În The Next 100 Years. A Forecast for the 21-st Century (Anchor, New York, 2009) el susţinea că, fiind puternic sprijinită de SUA, această ţară ar deveni avanpostul occidentalizării în Răsăritul european (p.148-151) şi ar constitui deja o putere emergentă. Trei ani mai târziu, el nota: „în decada următoare, Statele Unite trebuie să lucreze să facă din Polonia ceea ce a fost Germania în anii 1950, deşi ameninţarea Rusiei nu va fi atât de semnificativă, de puternică şi de monocromatică precum a fost atunci" (The Next Decade. Empire and Republic in a Changing World, Anchor, New York, 2012, p.141). Chiar dacă nu a analizat evoluţia societăţii poloneze, iar unele dintre premisele sale sunt mai curând dorinţi (precum fragmentarea puterilor consacrate din Răsărit!), cunoscutul geopolitician american avea în vedere succesul istoric al polonezilor de după 1980.
Această evaluare mi-a stăruit mereu în minte în săptămâna care a trecut, traversând o bună parte a Poloniei pentru a susţine, la invitaţia Congregaţiei Educaţiei Catolice de la Sfântul Scaun şi a Arhiepiscopiei locului, o conferinţă în Catedrală istorică din Poznan. Loc de încoronare a regilor şi efectivă capitală a polonezilor în epoca creştinării, până la ascensiunea Cracoviei, Poznanul oferă el însuşi o asemenea temă de meditaţie. Este Polonia cu adevărat o putere emergentă? Susţin faptele sesizabile de un simplu călător o astfel de evaluare? Parcurge Polonia o experienţă cu adevărat exemplară? Se pot da răspunsuri pe baza unei întregi literaturi, care stă la îndemână. Am lăsat însă să vorbească faptele întâlnite, ştiind bine că anvergura unei ţări se poate stabili, până la urmă, prin câţiva indicatori, precum cultivarea pământului aflat la dispoziţie, densitatea industriei, nivelul serviciilor, calitatea transporturilor, grija faţă de vestigiile istorice, respectarea valorilor proprii, distincţiile făcute de intelectuali.
Din capul locului, răspunsul meu la cele trei întrebări de mai sus este afirmativ. Polonia de astăzi se conturează nu doar în virtutea considerentelor geopolitice, ci prin însăşi evoluţia societăţii proprii drept putere a lumii în schimbare în care ne aflăm. Mă opresc la câteva aspecte grăitoare.
Prima impresie pe care ţi-o lasă drumul de la Nowy Sacz la Poznan, trecând prin Cracovia, Oswiecin (Auschwitz) şi Czestochowa, apoi la Wroclaw şi, pe urmă, la Katovice, cu ieşirea spre Ostrava, este a unei ţări puse pe lucru, care îşi ia în serios prezentul şi viitorul. Aproape că nu găseşti suprafeţe de pământ nelucrate, iar verdele intens al ogoarelor însămânţate de toamnă este indiciu clar al preocupărilor. Percepţia este acută, venind dintr-o ţară precum România, în care lăsatul în paragină a pământului îl întâlneşti la tot pasul, că eşti pe Siret, pe Jiu, în Dobrogea, între Braşov şi Cluj sau în jurul Ploieştiului. Oraşele, altădată industriale, poartă şi în Polonia urmele adaptării la competiţiile nemiloase ale erei globalizării, dar lasă să se vadă că, după 1989, cineva a făcut o selecţie chibzuită în favoarea păstrării industriei proprii şi a unităţilor viabile. Comparativ, în România vezi aproape în orice oraş efectele devastatoare ale indiferenţei prosteşti şi nepriceperii administrative, care a dus la o dezindustrializare la fel de forţată precum a fost uneori industrializarea de acum aproape cincizeci de ani. În oraşele poloneze, relativ puţini oameni se află pe străzi în orele de lucru ale zilei, spre deosebire de localităţile noastre, în care mersul la bufetele rebotezate sau la cafenele şi supermaketuri este „munca" vizibilă a multora în miezul zilei. Pretutindeni în localităţile poloneze dai de rezultatele folosirii cu răspundere şi pricepere a resurselor financiare puse la dispoziţie de Uniunea Europeană. O reţea de servicii de excelentă calitate (hoteluri, restaurante, campinguri, lacuri artificiale etc.) funcţionează deja în fiecare sat sau oraş preocupat să-i atragă pe trecători. Polonia înaintează cu repeziciune spre o autostradare care să facă ţara cât mai confortabilă pentru transporturi şi călătorii, iar reţeaua existentă a drumurilor este, la rândul ei, de bună calitate. Şi aici s-au luat decizii pricepute şi responsabile, la distanţă enormă de, spre pildă, mîcâiala fără cap şi coruptă care a lăsat România la nivelul anilor optzeci.
Polonezii amintesc cu nedisimulată mândrie faptul că poporul lor nu a capitulat niciodată în tumultuoasa sa istorie. A putut fi lovit, dar nicidecum adus în genunchi. Cu gândul la experienţa românească, aş adăuga: poporul polonez nu a capitulat nici faţă de forţe din afară, dar nici faţă de vreo persoană sau clică ridicată dinăuntru, care a vrut să-l controleze. Faptul se observă în multe împrejurări.
Iau aici ca exemplu grija faţă de vestigiile istoriei proprii. Fosta cazarmă din Oswiecin, transformată de nazism în cel mai crunt lagăr (Auschwitz) al celui de al doilea război mondial, sugerează, cu mijloace sobre, dar profund mişcătoare, amploarea unică a tragediilor ce s-au petrecut acolo, odată cu trecerea la industria exterminării oamenilor. Czestochowa este nu doar locul de pelerinaj major al Poloniei, amenajat comparabil cu alte asemenea locuri din lume, ci şi o operă arhitecturală impunătoare. Jasna Gora este, mai ales, un loc memorabil al exercitării rugăciunii în deplina demnitate a fiinţei şi în condiţiile curăţeniei exterioare şi lăuntrice. Aici se înţelege bine că printre secretele reuşitei rugăciunii se află şi respectul faţă de tine însuţi şi ceea ce rugăciunea induce în fiinţa şi acţiunile tale. La basilica din centrul Poznan-ului este eternizată adecvat memoria lui Jakub Wujek, care a efectuat prima traducere a Bibliei în polonă şi a inaugurat mai multe colegii iezuite ( între care şi cel din Cluj, în 1581, unde a fost chiar rector, probabil primul, după cum spun unii istorici polonezi). Recent, oraşul Poznan l-a celebrat cu preţuirea cuvenită pe al doilea ierarh de talie universală pe care l-a dat în istorie, Zenon Cardinal Grocholewski.
Polonezii ştiu să aprecieze ceea ce este valoros în cultura lumii, inclusiv în cea actuală. Mărturie stau traducerile abundente de cărţi de referinţă pe care le fac accesibile în librării, în limba lor. Mai presus de toate, însă, polonezii ştiu să aprecieze calibrul profesional şi valoarea intelectuală. Ei rămân uimiţi să vadă cum, în alte ţări, valorile sunt abordate cu criterii ridicole (afilierea politică, vârsta etc.), chiar dacă ştiu că nicăieri valorile nu se recunosc de la sine, fără confruntare de argumente. Ei cunosc, din experienţă proprie, cât de dramatic a fost adesea trecutul, dar nu fac din trecut reperul pentru construcţia prezentului şi viitorului. Universitarii şi cercetătorii lor ştiinţifici lucrează intens, ştiind bine că nu există vreo dispensă sau vreun substitut al muncii intense, dacă este vorba de obţinerea valorii. Ei mai ştiu însă că intelectualul nu-şi încheie misiunea profesională decât în dreptul unei performanţe pentru toţi (Bronislaw Gyeremek amintea, de altfel, chiar la Cluj, cu câţiva ani în urmă, că „intelectual este acela care se dedică celorlalţi"!). Individualismului primitiv şi sterp, pe care la noi mulţi îl confundă cu libertatea sau chiar cu „societatea deschisă" (!), polonezii îi preferă acel individualism societal (Brandeis vorbea de „individualism social", pe care-l atribuia culturii americane !), care este condiţie a inovaţiei.
Trăim într-o lume cu o dinamică deconcertantă, iar ideologiile ce se oferă sunt numeroase. Înţelepciunea constă, mai întâi, în a face bune distincţii şi selecţii. Judecată după rezultatele pe care le-a înregistrat, Polonia a procedat cât se poate de înţelept în mediul tentaţiilor numeroaselor ideologii. Opinia mea este că - într-o epocă în care sunt îmbietoare formule precum „toţi ne globalizăm şi, deci, oricum ne uniformizăm", „nu mai are rost grija de sine, căci totul este interacţiune", „să ascultăm ceea ce ne spune piaţa mondializată" - ţara lui Copernic, Chopin, Karol Wojtyla şi-a luat exemplar soarta în propriile mâini. Polonia a arătat, încă o dată, cât de indispensabile sunt asumarea raţională de sine, la distanţă deopotrivă de un naţionalism îngust şi de un internaţionalism dizolvant, şi, desigur, o clasă de decidenţi calificaţi şi devotaţi, care ştiu cu adevărat cum se conduce o ţară în vremuri de cotitură. Polonia este o putere deoarece şi-a asumat asemenea adevăruri simple.
