Toţi apără Justiţia. Şi toţi o atacă!

Că Traian Băsescu şi-a aservit reprezentanţi cheie ai acestei instituţii. În consecinţă, independenţa Justiţiei trebuie apărată. La rândul său, Traian Băsescu face şi el declaraţii în oglindă. Cum că USL încearcă să călărească Justiţia şi că din acest motiv, consideră preşedintele, criticile pe care demnitarii social-democraţi şi liberali le fac la adresa unor procurori, a unor judecători sau chiar a unor sentinţe definitive reprezintă un atentat la independenţa instituţiei. Care trebuie apărată cu dinţii. Pot avea dreptate şi unii şi alţii?Depinde din ce perspectivă privim lucrurile. În primul rând, trebuie spus că şi din punctul de vedere al raportării faţă de Justiţie România se dovedeşte a fi o democraţie originală. Dacă toată lumea clamează necesitatea independenţei Justiţiei, atunci, în principiu, nu putem face altceva decât să tragem concluzia că această putere în stat este extrem de viguroasă. Că, de fapt, Justiţia este de neatins. Dacă cineva are dubii, continui acest raţionament. De vreme ce orice critică la adresa Justiţiei venită dintr-o direcţie a politicului este contracarată din cealaltă direcţie a politicului şi viceversa, rezultă că, orice s-ar întâmpla şi oricât de multe asemenea puncte de vedere ar fi exprimate, Justiţia cade mereu în picioare. Prin urmare, ea nu este expusă niciunui pericol.

Şi atunci se pune, fireste, întrebarea: De ce sunt formulate public semne de întrebare şi, până la urmă, care este motivul unei vrajbe lipsite aparent de obiect? Ce afirmă, în esenţă, Traian Băsescu? Faptul că, atâta timp cât a fost preşedinte, a construit un mecanism şi a instaurat practici de natură să le permită procurorilor şi judecătorilor să acţioneze în totalitate conform propriei conştiinţe şi propriilor convingeri pentru a apăra respectarea legii, dar că pe parcurs există tentative de a inhiba Justiţia, de a pune deciziile acesteia sub semnul întrebării, de a decredibiliza procurori şi judecători şi chiar sentinţe rămase definitive pentru a frăgezi Justiţia ca o instituţie şi a pregăti terenul în vederea aservirii ei. Ceea ce pentru moment, oricum, spune preşedintele, e imposibil. Din simplul motiv că la vârful instituţiei, înţelegând prin aceasta preşedintele şi vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi şefii DNA şi DIICOT, se află oameni de încredere. Adevăraţi stâlpi ai Justiţiei independente.
Ce susţin adversarii lui Traian Băsescu din această perspectivă? Că împreună cu Monica Macovei, el a politizat Justiţia, instituind de pildă regula ca şefii marilor Parchete să fie nominalizaţi de prim-minstru şi numiţi de preşedinte. Ceea ce, de sus în jos, creează raporturi politice de subordonare. O parte din USL, din ce în ce mai consistentă, susţine - eu cred pe bună dreptate - că există anchete declanşate şi dirijate politic, precum şi dosare soluţionate pe criterii politice în instanţă şi, în al doilea rând, că sub regimul Traian Băsescu a fost periclitată grav egalitatea de şanse dintre acuzare şi apărare. Pornindu-se de la principiul incorect că procurorii sunt parte a Justiţiei şi stau pe picior de egalitate nu cu avocaţii părţilor, în calitatea lor de avocaţi ai statului, ci cu magistraţii, adică cu cei care judecă procesele.

Asistîm, aşadar, cel puţin aparent, la un cerc vicios construit de politicieni încet-încet în ultimii 23 de ani şi din care nu se va putea ieşi probabil decât tăind pur şi simplu nodul gordian.
Adică despărţind apele. De unde până unde începe munca procurorilor, de unde până unde cea a avocaţilor şi de unde până unde există marja de independenţă a magistraţilor. Cum pot fi operate asemenea demarcaţii? Probil că nu prin continuarea gâlcevii. Probabil că singura soluţie este ca fiecare să răspundă financiar şi administrativ pentru ceea ce face. Avocaţii, dacă îşi trădează clientul sau dacă, în mod vădit, au dovedit lipsă de profesionalism, trebuie să răspundă. Prin pierderea statului lor şi financiar. Procurorii, dacă fac abuzuri şi încalcă cu rea-credinţă drepturile procesuale, trebuie să răspundă pentru infracţiunea de abuz în serviciu. Şi, evident, financiar pentru prejudiciile aduse. Judecătorul ale cărui sentinţe sunt infirmate la CEDO pentru încălcări ale drepturilor omului în cursul adminstrării cauzei trebuie şi el să răspundă administrativ, dar şi financiar.

Deci, nu toate lumea are dreptate. Şi nu există un veritabil cerc vicios. Adică fără ieşire. Dar atunci ce există? O voinţă politică a clanului Băsescu, pe cale de ducă, şi o voinţă politică a adversarilor săi politici, incapabilă să se materializeze.