Pe de altă parte, vorbesc
frecvent despre calitate persoane care nu satisfac cerinţele calităţii, iar în
universităţi înfloreşte o categorie de aşa-zişi “experţi în calitate”, de fapt
o nouă birocraţie sterilă.
Această situaţie nu face decât să întărească nevoia de a lămuri ce este calitatea. Se ştie bine că în calitate avem de fapt un concept dificil de operaţionalizat. Să-l luăm, însă, în serios şi să înţelegem prin calitate nu doar ceea ce face ca un obiect să fie acel obiect (Aristotel ne ajută încă, desigur!), ci şi (aşa cum se vrea să se înţeleagă astăzi) ceea ce face competitivă o activitate. în ce constă calitatea unei catedre, a unei facultăţi, a unei universităţi? îmi asum că discuţia despre cine are mai multă calitate este mai productivă pe terenul întrebării: cum ajungem la calitate într-o instituţie universitară? De aceea, sintetizez răspunsul meu în şase teze.
Prima teză: personalităţile universitare – adică oameni care au, într-adevăr, o pregătire oarecum completă şi pot da soluţii originale mai bune decât cele ale altor concurenţi – conferă calitate universitară. Aceştia sunt cheia. Aş spune – exagerând conştient – că acolo unde acţionează personalităţi de acest calibru, nu mai este nevoie de serviciile de “asigurare a calităţii (quality assurance)”, atât de cerute astăzi.
A doua teză: pregătirea absolvenţilor are calitate dacă este compusă din multiple capacităţi: capacitate de a rezolva probleme în profesie, autonomie de decizie, morală a cooperării, inventivitate. Calitatea nu se reduce la una sau altele dintre însuşiri, ci le presupune pe toate, încât discuţia despre calitatea pregătirii universitare este, inevitabil, complexă şi cere timp pentru verificare.
A treia teză: o universitate se preocupă de calitate identificând condiţiile care o favorizează şi amplificându-le. Nimeni nu produce calitate în mod instantaneu.
A patra teză: în funcţie de multiplele faţete ale calităţii şi de variatele condiţii care fac posibilă calitatea, putem vorbi de multiple criterii ale calităţii unei unităţi: explicitarea misiunii; forma curriculară; anvergura personalului didactic; feedback cu studenţii; starea infrastructurii; mărimea resurselor extrabugetare atrase; sustenabilitatea proprie; competitivitatea ştiinţifică; feedback cu economia; generarea inovării.
A cincea teză: o unitate universitară întruneşte calitate asigurându-se de satisfacerea multiplelor criterii, şi nu a unuia singur, oricât de important ar fi. De aceea, ierarhizarea catedrelor, facultăţilor, universităţilor este mereu discutabilă, căci este dificilă corelarea multiplelor criterii. Multitudinea este impusă de natura lucrurilor şi nu se lasă ignorată.
A şasea teză: dintre multiplele criterii se poate alege de fiecare dată un singur criteriu (cum fac, de pildă, actualele ierarhizări de universităţi precum Shanghai) sau câteva (ierarhizările Fokus sau Der Spiegel, de pildă), dar trebuie precizat mereu că este vorba de un singur criteriu sau de câteva. Nu există criteriu care să le rezume pe toate. Trebuie acceptat, însă, după o lungă istorie a universităţilor, că performanţa ştiinţifică competitivă, cu rezultate tehnologice, rămâne cel mai integrativ indicator al anvergurii unei catedre, facultăţi sau universităţi.
