Sfântul Scaun a creat reţeaua de universităţi din Europa pentru a-i reprezenta învăţătura. Iar statele naţionale au resimţit, la ora consolidării, că universităţile sunt adevărate locomotive pentru ele. Doar că, între timp, ca fapt istoric, universităţile nu mai sunt locomotivele proiectelor naţionale, ci mai curând promotori ai dezvoltării.
Ar fi fost util pentru români ca ţi România să-ţi punăîn ordine universităţile. Mai cu seamă că se făcuse încercarea în succesiunea Marii Uniri din 1918, când a existat o asemenea intenţie, stinsă apoi sub lovitura extremismelor politice. Încercarea a fost reluată după 1995, dar s-a oprit din 2001. Ar fi util să se facă ceva ţi în zilele noastre, dar faptul, se vede bine, întârzie. Din 2004 încoace universităţile au intrat în carcasa unei legislaţii eronate, din care se iese greu. Dificultatea ţine acum nu numai de epuizarea politicii în lupta dintre persoane, ţi nu între proiecte. Nu numai de slaba capacitate de a elabora oviziune coerentă, în locul măsurilor pe apucate. Au intratîn joc factori noi. Bunăoară, trecerea recentă la ocuparea de profesuri, în principalele universităţi, cu absolvenţi de mâna a treia sau chiar a ţaptea, care numai de reforme să nu audă. Mulţi nemulţumiţi (de notele la examen, de costuri etc.) dau acum lecţii profesorilor, profitând de mediatizare. Unele universităţi s-au compromis chiar în ochii celor cărora le-au dat prea uţor titlurile. Pe deasupra, a câţtigat teren o viziune asupra omului sumară (acesta fiind socotit a priori ceva ce trebuie disciplinat de anumiţiţefi!), ca bază a educaţiei. Fiecare vrea să-ţi vadă rezolvată problema sa măruntă, în locul unei reforme chibzuite de sistem, făcută de oameni cu capul pe umeri.
Că mulţi, unii de bună credinţă, pun în faţă chestiuni personale, în locul rezolvării sistematice, se observă în dezbaterea publică asupra universităţilor (atâta câtă este). Nici această dezbatere nu se poate încheia deocamdată cu o soluţie sistematică, căci lacunele culturii instituţionale cântăresc. În loc să se abordeze problemele reale de la faţa locului- care sunt multiple - la noi se alunecă de obicei înaltceva. Mă voi referi, în câteva intervenţii, la acest quid pro quo nefericit, plecând de la cercetările de ultimă oră în materie de evoluţie a universităţilor. Astăzi am în vederecartea recent apărută a lui Philip G. Altbach, TheImperative in Higher Education ( Sense, Rotterdam, Boston, Taipei, 2013).
Poţi să fii de acord sau nu cu eminentul profesor dinBoston. Personal cred că, sedus de idealul descrierii pozitive, el nu mai dă suficientă atenţie diferenţelor dintreconcepţiile ce marchează azi universitatea - de la, să zicem, Humboldt ţi cardinalul Newman, trecând prin Max Weber ţi Parsons, la Lyotard, Luhmann, Henrich, Habermas, James Perkins, Burton R.Clark - care au efecte în organizările ţi iniţiativele de detaliu, pe care le descrie.În lucrările lui Philip G. Altbach avem însă cronicariguroasă a evoluţiei universitare din ultimele trei decenii.
Philip G. Altbach abordează în noua sa carte"imperativul internaţional" la care universităţile trebuie să se plieze. El are dreptate. În definitiv, nu este cercetare ţtiinţifică aceea care nu s-a confruntat cu metodologii ţi nivelul internaţional, nu este disciplină bine predată aceea în care propunătorul nu stăpâneţte vârful cunoaţterii internaţionale. Philipp G. Altbach este destul de lucid săobserve un fapt care la noi se neglijează: "comunităţile ţtiinţifice naţionale ţi locale ţi sistemele de învăţământ superior trebuie să fie protejate" (p.6). Altfel spus, pe lîngă "imperativul internaţional", există ţi un "imperativ naţional", în înţelesul că funcţiile universităţilor includservirea dezvoltării ţărilor respective. Metodologiile ţi nivelul activităţilor trebuie confuntate cu ceea ce se petrece în lume, dar o universitate nu este veritabilă dacă nu-ţi asumă un rol de iniţiator în dezvoltarea ţării respective. Desigur că SUA ţi China, de exemplu, au politici universitare ce dau tonul în lume, iar aceste politici se cer cunoscute. Dar una este să înveţi ţi să aplici fecund, alta este să copiezi mecanic ceea ce ţine de o perspectivă pe care nu ai cum să o atingi. Nici izolarea, dar nici oportunismul nu sunt soluţii. Atunci când, în calitate deuniversitate, vrei să-ţi satisfaci funcţiile ţi să faci ceva pentru ţara ta, trebuie să pui în joc destulă cultură instituţională ţi să inovezi chiar în raport cu repereleinternaţionale. Altfel, se ajunge la situaţia de factonemulţumitoare din România de azi. Se aplică evaluări ale performanţelor practicate cu succes în ţări de referinţă, dar, între timp, ca un exemplu, industriile din ţară au camdispărut, iar operele ţtiinţifice sau de altă natură sunt tot mai rare. Sunt oameni care publică, dar câţi sunt specialiţti folosibili la o adică ţi, până la urmă, intelectualicapabili să angajeze o răspundere socialăţ
Philip G.Altbach aminteşte două fenomene care au schimbat învăţămîntul superior pe glob - "masificarea" ţi trecerea la "economia globală bazată pe cunoaţtere (global knowledge economy)" - antrenând printre efecte ţi unele negative, precum "scăderea calităţii" activităţilor universitare, mărirea discrepanţelor dintre instituţii, "deteriorarea" profesiei de universitar, expansiunea "comercialismului". Faptul că acestea se petrec în multe locuri din lume, nu este argument să se stea cu mâinile încruciţate într-un loc sau altul, iar ţara care previneasemenea efecte câţtigă. Mă opresc, în spaţiul pe care îl am la dispoziţie, astăzi, doar la trei probleme: efectivul de studenţi, corupţia şi învăţarea limbilor moderne.
La noi, tot felul de amatori acuză creşterea efectivului de studenţi. Aceasta a fost substanţială după măsurile de trecere a deciziei în seama autonomiei universitare (începând cu Notificarea ministruluinr.19776 din 22 decembrie 1977). Câteva aspecte trebuie menţionate. Bunăoară, a studia în învăţământul superior este deja un drept al cetăşeanului cu anumită abilitare. În plus, România are încă prea puşini tineri dintr-o cohortă cuprinşi în învăşămîntul superior. Desigur, învăşămîntul superior nu trebuie să fie singura şansă de viaşă pentru un om, şcolile profesionale şi cele postliceale oferind, în condişii normalizate, şanse comparabile. Mai trebuie observată situaşia demnă de Caragiale: clamează că sunt prea mulşi studenşi fie cei care au devenit studenşi, fieprofesorii ocolişi de studenşi, fie ambele categorii deodată.
Sunt, se observă lesne, două probleme redutabile la noi. Este vorba de a oferi tinerilor învăţământ superior veritabil, nu improvizaşii de felul celor care împânzesc astăzi nu doar universităţi tinere, cum se crede greşit, ci chiar catedre şi facultăşi întregi din universităţile consacrate. Este vorba, apoi, de a face ceva în societate cu tinerii care se pregătesc efectiv pentru a exercita profesia aleasă (căci trebuie mereu distins între "a avea o profesie"şi "a te comporta ca profesionist!"). La noi, din nefericire, în loc să se discute aplicat despre improvizaşii şi despre folosirea absolvenşilor, care sînt probleme ale administraşiei şării, se atacă orbeşte efectivul de studenşi. Philip G. Altbach arată ceea ce atestă orice analiză lucidă: efectivul de studenţi creşte înăuntrul creşterii generale a nivelului de educaţie în lume. El vorbeşte de "dramatic expansion of enrollments in the past several decades".
Mulţi oameni acuză Corupţia din universităţi. Un faptreperabil empiric este că măsurile anticorupşie din ultima decadă au dus în România la o corupşie sporită, inclusiv în universităţi. Se vede bine că aplicarea legislaşieiuniversitare din 2004-2011, care vrea să disciplineze universitarii cu orice chip (ceea ce şine de concepşiaanacronică a reglementărilor perioadei!), a deschis noi rezerve de corupşie. Se comercializează examene, se angajează în veselie rudele şi activiştii politici, se personalizează decizii, se fură în programele europene, se raportează realizări de mucava etc. Corupţia erodează o universitate. România nu trebuie să se consoleze cu constatarea că şi în alte şări este corupşie (îmi amintesc replica unui lider occidental dată unui responsabil carpatic: "corupşie este şi în alte şări, dar la voi este insuportabilă şi vă şine săraci!"). Corupţia trebuie combătută, dar nu doarîn campanii împotriva lui x sau y, ci prin însăşi organizarea sistemului de învăşămînt superior. Philip G.Altbach oferă şi aici un argument bun. "Procedurile(angajării în posturi universitare (n.n.)) trebuie să fie riguroase şi meritocratice, iar instituşiile trebuie să aibă încredere că numai competenşa este recompensată" (p.75).
Autorul cărţii The International Imperative in Higher Education argumentează că engleza a devenit limba universităţilor şi aceasta condişionează recunoaştereainternaşională. Faptul rămâne indiscutabil. La noi apare, însă, mai nou, tendinşa deprecierii pregătirii lingvistice în unele universităţi consacrate. "Ajunge cu limbile!" este noua maximă. Se crede că, întrucât Europa unită este plurilinguală (ceea ce este de salutat!), putem să o lăsăm mai uşor cu limbile. Sau că o engleză stăpînită oarecum este destul. şi aici trebuie spuse câteva lucruri. Reducerea învăţării limbilor în universităţi loveşte tinerii care vin din familii cu venituri mici şi care nu au avut şanse să înveţe limbi străine în ore speciale. Apoi, pledează pentru reducerea limbilor universitari corigenşi, poate chiar repetenşi, la cunoaşterea limbilor, unii inclusiv a limbii române. În fapt, nu poşi face ştiinşe sociale la propriu fărăa stăpâni engleza, germana, franceza, italiana, pe lângă limba maternă Nu ajungi departe - cum se vede cu uşurinţă în cazul unor naturalişti de astăzi - fără germană, franceză şi, tot mai mult, rusă şi chineză. În plus, România a câştigat atunci când a dat importanţă învăţării limbilor. Engleza trebuie însuşită (desigur mai bine decît unii aşa-zişi specialişti, care cred că o stăpînesc prin faptul că încropesc ceva!), dar nu este de ajuns. Philip G.Altbach aduce şi aici o optică demnă de a fi subliniată când pledează pentru a se şine seama de trebuinşele "comunităşilor ştiinşifice şi intelectuale naţionale".
