Atunci când a fost făcută înţelegerea politică între principalii mari jucători, PNL şi PSD, regulile nu au fost suficient de clar stabilite. În aceste condiţii, astăzi, s-a ajuns într-o situaţie care, dacă nu ar fi dramatică şi traumatizantă pentru societate, ar putea genera, prin aspectele ei comice, un haz general. Naţional. În portofoliul lui Gabriel Oprea, cel care a stat ani buni în alianţa cu mult hulitul PDL şi cu la fel de mult hulitul regim Traian Băsescu, se află acum, după ce el a schimbat tabăra politică şi s-a aliat cu PSD, tot ceea ce înseamnă sistem de siguranţă naţională. El este unul dintre vicepremierii Guvernului Ponta. Din sistemul de siguranţă naţională, evident, nu poate lipsi una dintre cele mai importante piese. Care este Ministerul de Interne. În acelaşi timp, PNL, care şi el are dreptul la un viceprim-ministru şi care, conform algoritmului, are un portofoliu la Interne, încearcă să-l plaseze în ambele ipostaze pe Klaus Iohannis. Iată sursa războiului.
Interesant de observat că, dacă ne plasăm în tabăra PNL, atunci ajungem repede, poate mult prea repede, la concluzia că domnul Antonescu are dreptate. Poate PNL să-şi numească om la Interne? Poate. Poate PNL să desemneze un viceprim-ministru? Poate. Poate întruni, aşadar, domnul Klaus Iohannis, numărul doi din PNL, ambele calităţi? Poate. Poate el deveni astfel nu numai membru al Guvernului, ci şi liderul miniştrilor liberali, ajungând al doilea om în Guvernul Ponta, cu un statut egal cu cel lui Gabriel Oprea? Poate. Plasându-ne în cealaltă tabără, a PSD, ne putem întreba, cum am şi făcut-o în rândurile de mai sus, dacă Ministerul de Interne face sau nu parte din angrenajul sistemului de ordine şi siguranţă naţională. Răspundem da. Dar tot acest sistem cui îi este subordonat? Răspunsul corect este că de ordinea şi siguranţa naţională, aşadar inclusiv de Ministerul de Interne, răspunde domnul Gabriel Oprea. În calitate de viceprim-ministru.
După cum se poate lesne observa, afirmaţiile intemeiate în favoarea PNL şi PSD se bat cap în cap. Pentru că, dacă domnul Klaus Iohannis devine ministru de Interne şi viceprim-ministru, având, prin urmare, decizia într-un sector important a ceea ce înseamnă ordine şi siguranţă naţională, el nu i s-ar putea subordona, în niciuna dintre cele două calităţi, domnului Oprea. Dar asta ar însemnă că domnul viceprim-ministru Gabriel Oprea să fie lipsit, în bună măsură, de obiectul muncii. Şi, în acelaşi timp, ca ordinea şi siguranţa naţională să se afle, la nivel guvernamental, sub dublă comandă.
Deci, în materie de politică asupra Internelor, domnul Gabriel Oprea, care este viceprim-ministru, nu s-ar putea subordona domnului Iohannis, care urmează să devină ministru de Interne, dar şi viceprim-minstru. Şi nici invers nu s-ar putea. Dar nu este posibil nici ca domnul Iohannis să primească portofoliul ministerului de Interne şi, în acelaşi timp, ca vicepremier, să aibă în coordonare alte ministere mai puţin Ministerul de Interne, coordonat de Oprea.
E clar sau nu că s-a ajuns într-o adevarată fundătură, într-o situaţie care generează o criză politică? E clar sau nu că din această criză politică nu se poate ieşi printr-un compromis făcut de ambele părţi, ci doar de o singură parte? Cu alte cuvinte, fie cedează PNL, nenumindu-l viceprim-minstru pe Klaus Iohanis sau propunându-l la Finanţe şi viceprim-ministru răspunzând de domeniul economic, fie cedează PSD, retrăgându-l de la comanda pe domnul Oprea şi, eventual, oferindu-i alte atribuţii. Una dintre părţi, aşadar, va ieşi din această afacere mototolită şi umilită. Şi asta se întâmplă pentru că în USL nu s-au stabilit, din capul locului, reguli precise, care să opereze pe parcursul guvernării.
Aceeaşi situaţie, schimbând doar termenii, se întâmplă şi în cazul solicitării ultimative a DNA. Un subcomisar al acestei instituţii a somat conducerea Parlamentului României să-i pună la dispoziţie o serie de documente, de înregistrări audio şi întreaga corespondenţă legate de ordonanţa de urgenţă prin care a fost infiinţată Autoritatea de Supraveghere Financiară. DNA suspectează că legea ar fi fost făcuta cu dedicaţie. Parlamentul poate sau nu răspunde acestei solicitări. La fel de bine cum procurorii pot sau nu să se prezinte în faţa unei comisii parlamentare de anchetă. De ce ambele alternative, şi într-un sens şi în altul, sunt nu numai posibile, ci şi generatoare de conflicte interinstituţionale? Din simplul motiv că nu au fost instituite proceduri şi reguli.
Este adevărat că, prin Constituţia României, este consacrat principiul separării puterilor în stat, precum şi al controlului reciproc. De la acest principiu până la ceea ce se întâmplă în realitate există un vid. De ce? Pentru că nici legea fundamentală şi nici alte acte normative nu prevăd cu precizie care este limita de intervenţie a procurorilor - care nu se ştie prea bine dacă sunt avocaţi ai statului ori reprezintă propriu-zis justiţia - în chestiuni legate de o altă putere independentă a statului, cea legislativă. La fel cum nu sunt prevăzute nici reguli precise prin care puterea legislativă să poată controla, aşa cum este cazul şi în limitele separării puterilor în stat, eventualele derapaje ale justiţiei. Deci, şi în acest caz, absenţa unor norme clare, bazate pe principii la fel de clare, este generatoare de conflicte care traumatizează societatea românească.
Este o situaţie tipică, atunci când regulile lipsesc şi totuşi viaţa ne obligă să luăm decizii, când forţele politice sunt silite să acţioneze rapid. Şi să taie, într-un fel sau altul, nodul gordian.
