Adam Smith spunea că este destul ca oamenii să fie liberi pentru ca să adopte hotărâri înţelepte şi să ajungă nu numai la bunăstare, ci şi la fericire. În ultimul deceniu, românii nu sunt scutiţi de griji majore, chiar dacă nicicând în istorie nu au luat mai liberi deciziile. Neajunsuri vechi (sărăcia unei mari părţi a populaţiei, corupţia extinsă, democraţia de paradă, nepregătirea decidenţilor) continuă, iar ei par dezamăgiţi şi, în plus, fără alternative pozitive în faţă. Maxima celebrului economist nu se infirmă prin aceasta, dar se cere completată. Căci, atunci când sărăcia de idei loveşte o societate, alte lovituri - precum subdezvoltarea, desfigurarea instituţiilor, demotivarea cetăţenilor şi, ca un corolar, continua improvizaţie - vin aproape sigur, chiar şi în condiţii de libertate.
Cum altfel s-ar putea explica situaţia de astăzi din societatea românească decât luând în seamă, alături de alte cauze împovărătoare, sărăcia de idei? Iată câteva exemple.
Autorităţile de după 1989, bunăoară, au îmbrăţişat în cele din urmă „terapia de şoc", dar numai România şi-a distrus fără discernământ propria industrie. Decidenţii ignorau vizibil faptul că o economie nu se lasă doar în seama pieţei, chiar dacă piaţa rămîne principalul regulator al unei economii viabile.
Apoi, reprezentanţi români au încheiat cu euforie negocieri de aderare la Uniunea Europeană, dar acum, când se aplică acordurile pe care le-au semnat, fie lipsesc milioane de hectare din suprafaţa ţării, fie se vede că s-au angajat soluţii economice şi juridice oneroase. Priceperea era în deficit vizibil.
Deciziile majore pentru societate au fost plasate în mişcarea partidelor şi liderilor din ţară, dar de aici a rezultat mai mult o mare pălăvrăgeală. Cu excepţia câtorva sectoare, remarcate la timp de observatori internaţionali, nici un proiect de evoluţie (dacă nu de dezvoltare!) nu a putut fi conceput, iar de competiţia proiectelor nici vorbă. Nu se înţelege că lupta politică are sens pentru cetăţeanul simplu care suntem fiecare, pe proiecte de dezvoltare şi nu pe funcţii.
În România s-a lansat discuţia despre reforma statului, dar, dacă observăm bine lucrurile, cei care se bat cu pumnul în piept cu o asemenea reformă nu ştiu nici ce e statul şi nici ce e reforma. Aceştia nu au putut genera măcar trei pagini de clarificare proprie!
Mai recent, o majoritate parlamentară, ideală pentru a corecta erorile care au împins România în crizele ultimei decade şi pentru a pune ţara pe o direcţie fertilă, cum este cea din Parlamentul actual, şomează din lipsă de idei. Responsabilii par excedaţi de şansa istorică pe care o au în faţă. Nu se ştie ce este de făcut pentru a pune energiile ţării în mişcare.
În educaţia din România se aplică tehnicile de evaluare (Pisa în cazul elevilor, creditele în cazul studenţilor, publicaţiile la profesori şi cercetători) atât de nechibzuit, încât se poate crede că evaluarea a devenit scopul însuşi al învăţămîntului şi cercetării ştiinţifice. Scopul nu mai este formarea personalităţii tânărului, respectiv rezolvarea de probleme, ci satisfacerea criteriilor de evaluare.
Politica externă a României s-a redus la gesturi mărunte de complezenţă şi la autoflatări, în condiţiile în care aproape săptămânal se încasează pierderi, prestigiul ţării se atrofiază, iar beneficiile devin oarecare. O politică externă ca vehicul al dezvoltării proprii nici nu mai intră în orizont. Lista exemplelor se poate lungi, dar nu acest fapt este important.
De unde, însă, această sărăcie de idei? Nu dă rezultate, pentru că nu este niciodată adevărată, asumpţia că toţi sunt de vină sau că toată populaţia este lovită de această sărăcie. Oamenii sunt inevitabil diverşi, iar personalităţi capabile nu lipsesc în România actuală, chiar dacă cei capabili nu au la noi decît rareori capacitatea de a birui sciziunile şi de a se uni într-o forţă relevantă.
Problema este, cred eu, în altă parte. În România a triumfat credinţa nu numai că politica decide, ci şi că politica făcută oricum rezolvă orice. Pe nesimţite, s-a ajuns iarăşi la una dintre fundăturile de dinainte de 1989 - aceea de a politiza activităţile, de a considera activistul politic drept hotărâtor şi de a ocupa societatea cu o nouă clasă de activişti. Doar că acum sunt activişti drapaţi pe scară fără precedent cu titluri („ştiinţifice", „universitare", de proprietate, de rudenie etc.), dar care sunt depăşiţi mai evident ca oricând de mărimea şanselor şi înălţimea răspunderii.
A face politică este util societăţii şi este chiar nobil, cum ne-a obişnuit să considerăm deja Platon. Dar politica se face pentru a rezolva alte probleme (asigurarea unei noi dinamici în societate, o necesară reformă, aplicarea unui proiect de dezvoltare, o redistribuire echitabilă a bunurilor etc.), nu pentru căpătuială. Al doilea preşedinte american, John Adams, a exprimat în manieră clasică această înţelegere a politicii ca mijloc de a rezolva probleme, împotriva degradării ei într-un scop în sine.
La noi, raporturile fireşti s-au răsturnat de-a dreptul, încât ajung tot mai vizibil la decizii mai puţini dintre cei care au pregătirea să rezolve asemenea probleme. Ajung, în schimb, la decizii tot mai mulţi inşi fără însuşiri, afară de reuşita în lupta pentru pricopseală. Exemplele de impostură datorate nepregătirii sunt numeroase şi pot fi etalate din abundenţă. Din nefericire, în societatea noastră, democraţia nu s-a putut uni cu meritocraţia. Dacă ne-am întreba până la capăt, de pildă, care este suportul de natura pregătirii şi priceperii în ocuparea de funcţii de decizie în instituţiile de importanţă crucială pentru viaţa oamenilor din România - din varii domenii, de la infrastructură şi politică, trecând prin economie şi administraţie, la educaţie şi cultură - am obţine răspunsuri răscolitoare pentru aproape orice conştiinţă. Sărăcia de idei este efectul vastei confuzii de valori care s-a petrecut în ultima decadă în societatea din România şi căreia decidenţii nu-i găsesc nici astăzi antidotul.
