Acum, cred, mai mult decât oricând în istoria noastră (poate prea “tânără” ), ruptura între cetăţenii acestei ţări este o realitate dureroasă.
Iar ceea ce este mai trist, chiar crunt, e faptul că an de an, aceşti ultimi cinci care s-au scurs au fost, parcă, folosiţi pentru a adânci această prăpastie între oameni şi oameni. Cei buni şi cei răi. Cei deştepţi şi cei proşti. Comuniştii şi ne-comuniştii. Expiraţii şi ne-expiraţii. Deontologii şi ne-deontologii. Bogaţii şi mai puţin bogaţii. Şi lista ar putea continua, până la finalul ei, unde se găsesc cei care l-au votat pe dl Băsescu şi cei care au votat împotriva lui.
Câştigătorii şi învinşii... Probabil că aceşti ani care vor urma vor fi cei mai trişti din istoria post- revoluţionară a României. Şi asta nu din cauza crizei, aşa cum ne-am putea gândi, ci din pricina adversităţii, cred eu, de netrecut a celor două Românii, la crearea cărora s-a lucrat cu un entuziasm demn de o cauză mai bună. Nu cred că există cineva din rândul învinşilor care să creadă în generozitatea şi dorinţa de reconciliere ale învingătorului.
Poate, doar cei naivi sau interesaţi să facă asta. Fiindcă, din câte ştim din realitatea de douăzeci de ani, infatuarea şi aroganţa învingătorului din România sunt nemăsurate.Viaţa ne va arăta dacă principiile mai contează când eşti la putere şi dacă o majoritate asigurată de trădători de ultimă speţă va putea asigura reformarea clasei politice, atît de dorită de dl Traian Băsescu. Cum se vor simţi, oare, de acum încolo primarii, dar şi comunităţile care şi-au ales “păstorii” dintre aceia pe care dl preşedinte i-a “ciuruit”?
Dar cei înlăturaţi din posturi de conducere doar pentru faptul că nu aparţin partidului care, prin reprezentantul său, este câştigător? Dar cei care vor fi ţinta atacurilor celor puternici, care au puterea şi instituţiile statului în mână? Din Occident, semnale de îngrijorare vin mai abitir ca niciodată.
Organizaţii pentru apărarea Drepturilor Cetăţeanului din cele mai prestigioase, pe ai căror reprezentanţi i-am cunoscut acum câţiva ani la Forumul Internaţional Crans Montana, îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu democraţia românească şi cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului şi îşi vor deschide noi birouri de reprezentare în oraşele mari ale României. Ceea ce ne determină să credem că hotărârea lor nu este pripită şi că au semnale în sensul escaladării democraţiei. Oricum am întoarce-o, semnalele nu sunt deloc pozitive.
“The Economist” din ziua alegerilor afirma negru pe alb că pacificarea şi reconcilierea acestui popor nu pot fi aduse decât de dl Geoană. Sper din tot sufletul că toată lumea asta din străinătate, dimpreună cu jumătatea de Românie dezamăgită, să se înşele şi învingătorii să fie atât de înţelepţi, încât să lucreze la ştergerea prăpastiei care s-a căscat în ultimii cinci ani între două Românii prea triste şi prea sărace ca să se mai şi urască între ele. Există în Partidul Democrat câţiva oameni de toată isprava, care să redea încrederea că în ţara asta e loc pentru toată lumea.
Un prim-ministru precum dl Vasile Blaga, respectat ca om, în primul rând, de către toată lumea, ar deschide perspectivele unei normalităţi de care este nevoie acum poate mai mult decât oricând.
Fiindcă numai cu un om respectat de toate partidele politice în fruntea destinelor unei naţiuni se poate construi un viitor comun pentru o ţară cu un destin şi cu un popor necăjit, care are ca perspectivă doar ura reciprocă şi trăirea în gol. Numai un astfel de om, de acest tip, ar putea anula destinul tragic al unui popor “explodat” în cel mai scump atribut al său: unitatea.
