De la criza guvernamentală, la cea constituţională şi politică

Ruperea USL a declanşat o criză guvernamentală. Care se pare că degenerează într-o criză constituţională. Or, criza constituţională se poate afla, la rândul ei, la originea unei crize politice. Izbucnită chiar în momentul în care România ar trebui să se concentreze la ceea ce se întâmplă în statul învecinat, minimalizându-şi eventualele pierderi şi maximalizându-şi eventualul profit. Pentru a-şi crea o majoritate cât de cât confortabilă, Victor Ponta a accesat UDMR în scopul participării acestui partid la guvernare. UDMR, însă, exponent al popularilor europeni, deci partid autodefinit de dreapta şi, în acelaşi timp, partid etnic, nu poate veni, pur şi simplu, la Palatul Victoria sau în nouă majoritate creată în Parlament că o simplă anexă a Guvernului ori a USD. Dacă ar face acest lucru, ar putea fi acuzat, pe drept cuvânt, atât în plan intern, cât şi plan extern, drept o formaţiune care are la baza urmărirea de profituri în plan personal a liderilor săi. Mai pe româneşte spus, partid de ciolănari. Prin urmare, UDMR trebuie să introducă în partitura guvernamentală propriile obiective, în plan politic şi etnic. Vine, aşadar, nu numai solicitând funcţii ministeriale şi poziţii în deconcentrate, dar şi modificând, în substanţa sa, programul de guvernare, prin propria viziune asupra dezvoltării economice şi sociale şi în baza propriului interes privind minoritatea maghiară, statutul minorităţilor, dar şi universitate de stat în limba proprie.

Consecinţă este că, prin aducerea UDMR în executiv şi într-o coaliţie care se vrea majoritară, se modifică compoziţia Guvernului, structura acestuia, dar şi programul de guvernare. Cu excepţia numelui premierului, vorbim, de fapt, de un Guvern cu totul şi cu totul nou. Despre care Crin Antonescu, preşedintele PNL, a făcut, cu mai multe zile în urmă, afirmaţia că ar trebui să treacă, pentru a fi validat în mod constituţional, nu numai pe la Parlament, solicitând un vot de învestitură, ci chiar şi pe la Cotroceni. Astăzi, Traian Băsescu a afirmat şi el acelaşi lucru, ameninţând că, în caz contrar, va sesiza Curtea Constituţională a României (CCR). Încă o dată politică statului român se va juca, aşadar, la CCR, în baza opţiunii a numai nouă magistraţi. Dacă se va ajunge atât de departe, atunci criza guvernamentală, care tocmai se transformă, începând de astăzi, într-o criză constituţională, poate degenera într-o criză politică. Asta în eventualitatea în care Curtea Constitutioanla va spune că premierul trebuie să fie, din nou, desemnat de preşedinte. Or, preşedintele Traian Băsescu a declarat răspicat că nici în ruptul capului nu-l va învesti pe Ponta. Ceea ce înseamnă că se gândeşte la eventualitatea numirii unei alte persoane, care să încerce să construiască o majoritate parlamentară. Iată, deci, definiţia crizei.

Despre cine anume este vinovat, cine anume este nevinovat şi cine anume este complice la situaţia în care ar putea ajunge, în câteva zile, România, vom avea timp să ne gândim, să ne pronunţăm şi oricum o vor face toţi analiştii şi toţi istoricii. Eu încerc să fiu pragmatic şi să văd ce soluţie ar putea adopta, într-o asemenea eventualitate, fiecare dintre protagoniştii politici. Alţii decât Traian Băsescu, al cărui scop este cât se poate de transparent. Acela de a-şi întări propria putere, de a creşte partidul pe care l-a creat de la Cotroceni pe bani, pe timp şi pe infrastructură publică şi de a lovi în adversarii săi politici. Primul partid care ar trebui să ţină cont de acest avertisment este UDMR. UDMR ar putea adopta una din două soluţii care ar conduce la evitarea crizei constituţionale şi, implicit, politice. Să renunţe, pur şi simplu, să se asocieze USD, anunţând că rămâne în opoziţie. Deschis, oricând va fi nevoie, unei majorităţi parlamentare de dreapta. Care să susţină un Guvern de dreapta. A două soluţie, care nu ar afecta prea mult compoziţia şi structura Guvernului, este că UDMR să anunţe că susţine din Guvern, în anumite condiţii, un Guvern Ponta III. Fără a emite însă solicitări de natură să modifice programul politic al acestui Guvern. Sau să intre, aşa cum preconizează, la guvernare, asumându-şi o grea răspundere pentru declanşarea crizei politice.
Dar PSD? Ce ar putea să facă? Să proiecteze un Guvern Ponta III, în niciun caz că reprezentând o nouă formaţiune politică nerezultată din alegeri şi care nu s-a aflat în spatele Guvernelor Ponta I şi Ponta II, care să funcţioneze exact în baza programului asumat de USL şi renunţând să mai modifice în vreun fel structura Guvernului. Rezumându-se doar la schimbări de miniştri. O asemenea soluţie ar prezenta, e drept, câteva inconveniente. S-ar merge mai departe cu un Guvern greoi, cu prea multe ministere, dar şi cu un program în care socialiştii vor trebui să atingă şi o serie de ţinte de dreapta. Şi, în fine, ce ar putea să facă, în această situaţie, PNL? Odată ieşit de la guvernare, odată asumându-şi, în concurs cu PSD, ruperea USL, PNL nu are altă soluţie decât să treacă în opoziţie, susţinând de acolo, prin negocieri şi presiuni politice, adoptarea acelor măsuri de dreapta în legătură cu care nu a avut prea mult succes, la guvernare fiind. Este momentul, totodată, ca PNL să spulbere orice confuzie legată de vreo înţelegere cu Traian Băsescu, denunţând gravele derapaje ale acestuia atunci când minimalizează efectele conflictului fierbinte din Ucraina asupra situaţiei României şi când ameninţă cu declanşarea crizei constituţionale şi politice. Este momentul că preşedintele Crin Antonescu, în calitatea sa de şef al celui mai mare partid din opoziţie, dar şi de prezidenţiabil, să-şi prezinte propria viziune asupra soluţionării crizei interne româneşti şi asupra căilor de urmat de către marii actori politici ai lumii în soluţionarea conflictului din Ucraina, având ca dublu epicentru capitala acestui stat şi Peninsula Crimeea. Sincer să fiu, cred că, în ciuda opoziţiei din Parlament, PSD va fi capabil până marţi să adune oastea de strânsură necesară pentru a guverna fără UDMR şi fără vreo schimbarea a structurii Guvernului. Evident însă, nu va fi uşor. Dar va fi o dovadă a responsabilităţii faţă de soarta României, un stat aflat la graniţa celui mai periculos conflict la scară nu numai regională, ci şi globală din 1968 până astăzi.