S-a conştientizat faptul că politica înţeleasă ca nesfârşită poziţionare a unor forţe oarbe oferă spectacol, dar nu rezolvă problemele cetăţenilor.
De aceea, democraţia nu mai ia ca reper mişcarea browniană a concurenţilor, ci pleacă de la ceea ce ar trebui să fie politica spre a judeca ce se petrece. Cu aceasta, nu este vorba de a aplica politicii vreo moralizare. Este vorba de a reafirma ceea ce fac în politică oamenii atunci când sunt cetăţeni deplin responsabili. John Rawls, cel care este considerat cel mai mare gânditor politic al secolului al XX-lea (cu faimoasa sa „Theory of Justice", 1971), şi-a asumat să lege politica de dreptate (justice) şi pe aceasta, mai departe, de onestitate (fairness). O nouă concepere a politicii a fost adusă astfel la formulare precisă, în care Constituţia are importanţă hotărâtoare, iar egalitatea cetăţenilor şi convingerile lor sunt valori conducătoare. Politica se face cu gândul nu numai la ce face celălalt, ci şi la principii, înainte de a fi lupta cu care oamenii s-au obişnuit.
Dar dacă o democraţie exersată, cum este cea americană, simte nevoia de a concepe politica în forma onestităţii, nu ar fi cazul ca şi în democraţii puţin exersate, cum este şi cea din România, să se reflecteze asupra temei? Istoria recentă a democraţiei carpatice (balcanică nu i se mai poate spune, din moment ce democraţia indigenă devine specifică chiar în această parte a Europei!) ar trebui să îndemne la asemenea reflecţie. Mulţi cred că onestitatea este o valoare elastică, peste care se poate trece cu bocancii forţei nude. Faptul se observă în prejudecăţile reactivate recent: „ne trebuie stabilitate", ca şi cum schimbarea de guvern nu ar putea fi binefacere; „să avem oricum guvern", ca şi cum un guvern rău construit nu ar fi mai dăunător decât unul provizoriu; „să ne grăbim să aplicăm votul din parlament", ca şi cum votul parlamentului ar fi valid în orice condiţii; „să nu mai vorbim atât", ca şi cum nu prin argumentare ar trebui tranşate litigiile; „să lăsăm guvernul să lucreze", ca şi cum dintr-un guvern incompetent nu pot ieşi monştri. Ar fi infinit mai util pentru România ca, în locul unei înţelegeri a politicii ca aplicare în forţă a unor decizii adoptate oricum, să trecem la politica în forma onestităţii.
„Onestitatea este primul capitol în cartea înţelepciunii" - scria Thomas Jefferson, în vestita epistolă adresată lui Nathaniel Macon (1819). Benjamin Franklin socotea onestitatea drept „cea mai bună politică". John Rawls a reluat tema şi a elaborat-o ca nimeni altul într-un veritabil sistem de gândire. Dacă antecesorii săi vorbeau mai cu seamă de „honesty", el vorbeşte de „fairness". Limba română preia anevoie diferenţele de nuanţă dintre cei doi termeni, chiar dacă le înţelegem. În orice caz, al doilea termen, „fairness", este mai cuprinzător, desemnând o onestitate ce nu rămâne doar sfioasă atitudine personală. „Honesty" ţine mai mult de relaţia persoanei cu sine, „fairness" de interacţiunea cu alte persoane. Mai mult decât „honesty", „fairness" se referă nu doar la trăiri ale persoanei, ci şi la convingerile acesteia privind regulile jocului şi respectarea lor. Trebuie menţionat că şi exigenţele morale, nu doar frusta experienţă din jur, creează reguli demne de a fi respectate.
Ce înseamnă politica făcută cu onestitate? Ea înseamnă multe lucruri, luate împreună. Înseamnă a înţelege că politica nu este scop în sine, ci mijloc de a rezolva altceva. Cum spunea John Adams, se face politică pentru a crea cadrul generării de valori. Înseamnă a asuma că nu se face politică ca substitut al unei profesii. Politică se face după ce persoana a confirmat că are nu doar diplome obţinute oricum, ci şi comportament de profesionist. Înseamnă a observa că în Constituţie sunt regulile stabilirii celorlalte reguli din societate, încât acesteia trebuie să i se acorde întreaga importanţă. Înseamnă a asuma că legalitatea este obligatorie, dar, prin aceasta, legitimitatea nu devine superfluă. Înseamnă a înţelege că nu atingem legitimitatea doar considerând că ceva este util în situaţia dată, ci gândind principial. Înseamnă a asuma că regulile acţiunilor trebuie să rămână capabile de generalizare. Înseamnă a accepta că „eu pot să greşesc, tu poţi să ai dreptate, dar noi împreună trebuie să găsim soluţia". Înseamnă a respecta cuvântul dat. Iar ca cetăţeni, înseamnă a sancţiona cu orice mijloc democratic trădarea onestităţii sub argumentul urgenţei situaţiei sau al complexităţii lucrurilor.
România decadei recente atestă izbitor că nu se poate trăi doar din contexte, decât cu preţul sărăciei. Se trăieşte infinit mai bine dacă se trăieşte onest, aşa cum ne arată chiar exemplul democraţiilor exersate.
