Cum a ajuns Mircea Diaconu un pericol pentru PNL

Nu este exclus să intre în această dispută, la un moment dat, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ). Conflictul declanşat prin decizia lui Mircea Diaconu de a candida ca independent la europarlamentare, fiind nu numai de natură morală şi juridică, obligă întreaga clasa politică să se poziţioneze într-un fel sau altul. Toate forţele încearcă să profite de pe urmă acestui măr al discordiei. Dar cum a ajuns un model, cum este Mircea Diaconu, să devină un măr al discordiei? Cinstea şi onestitatea talentatului actor şi scriitor nu pot fi puse şi nici nu au fost puse la îndoială de vreun om cu mintea întreagă. Ce dovadă mai bun ar putea exista în acest sens decât decizia dramatică a ICCJ din 19 iunie 2012, prin care este confirmat raportul ANI, dar, în acelaşi timp, în două rânduri, magistraţii precizează că „Mircea Diaconu a fost de bună-credinţă atunci când şi-a derulat cele două activităţi, de senator şi director (al teatrului, n. a.), vina aparţinând Senatului care

s-a aflat în eroare şi l-a determinat şi pe recurent să se afle în stare de incompatibilitate în aceşti ani". În acelaşi timp, domnul Mircea Diaconu s-a dovedit a fi şi unul dintre liderii cei mai respectaţi ai PNL. Nu întâmplător, până zilele trecute, a fost unul dintre vicepreşedinţii executivi ai acestui partid şi chiar după declanşarea crizei, în mod repetat, Crin Antonescu declara public faptul că, după consumarea acestui episod, îl aşteaptă pe Diaconu înapoi în partid. Avem
de-a face cu definiţia cât se poate de corectă a unui om nedreptăţit. A unei personalităţi pe nedrept înjosită şi îngenunchiată de un sistem. Se întreabă, pe bună dreptate, Mircea Diaconu: „Cum este posibil să mă aflu în această situaţie, de om pus la zid şi executat, în condiţiile în care, în viaţă mea, nu am călătorit cu vreun tramvai fără să-mi fi plătit biletul?" Chiar aşa, cum este posibil?

Cazul Mircea Diaconu, ca şi multe altele, este generat de intersecţia toxică dintre o lege care are prea multe articole neclare, prea multe ambiguităţi şi prea multe lacune - legea ANI - şi o instituţie dispusă să interpreteze deseori, în mod abuziv, respectivul cadru legislativ. Evident că, în măsura în care se poate spune, şi eu unul nu mă feresc niciodată să spun, ANI funcţionează că un instrument politic în mâna regimului Traian Băsescu, aflat încă pe poziţii, atunci nu este de mirare tentaţia instituţiei ca, intervenind politic, să zdrobească destine. Care este rostul acestui control al integrităţii şi compatibilităţii? Unul singur. De a-i sancţiona pe politicienii incorecţi, necinstiţi, lacomi, care confundă interesul public cu interesul personal. Care profită de funcţie pentru a tăia şi a spânzura în beneficiul lor, al familiei lor şi al clanului lor. Este Mircea Diaconu un asemenea caz? Nici cei mai răi adversari ai PNL ori inamici ai omului politic Mircea Diaconu nu ar îndrăzni să afirme acest lucru. Şi atunci ce se întâmplă? De ce este acest om executat în piaţa publică? În numele legii, în numele cinstei şi onoarei ori avem, pur şi simplu, de-a face cu o sacrificare rituală de natură să facă o instituţie, în cazul nostru ANI, nu numai şi mai temută decât e, ci chiar infailibilă.

Împotriva lui Mircea Diaconu, ANI a construit un dosar de incompatibilitate. Înainte să se întâmple acest lucru, Mircea Diaconu a solicitat Comisiei juridice a Senatului României să se pronunţe şi să decidă dacă el trebuie sau nu să demisioneze din funcţia de director al teatrului, întrucât este şi parlamentar. Decizia Senatului a fost fără echivoc. Conform acesteia, Mircea Diaconu putea fi şi una, şi alta. Cu alte cuvinte, nu era periculos pentru societate ca un membru al Senatului să fie şi director al unei instituţii de cultură. ANI, însă, interpretând legea, a stabilit contrariul. În această situaţie, domnul Mircea Diaconu nu a mai avut altă posibilitate decât de a solicita arbitrajul instanţelor de judecată. În cele din urmă, a pierdut. Dar în condiţiile în care cinstea şi onestitatea sa au fost recunoscute de cea mai înaltă instanţă. Cum poţi săvârşi o infracţiune atunci când eşti de o absolută bună-credinţă? Iată originea misterului. Iată situaţia dramatică în care a fost aruncat un om.

Lui Mircea Diaconu i-a fost refuzată, printr-o hotărâre ANI, viaţa politică. Din acest punct de vedere, omul a fost executat. Dar nu şi de către ICCJ. Poate e straniu, poate pare paradoxal, poate credeţi că este o contradicţie în termeni, dar textul deciziei ICCJ nu îi refuză, dacă îl citim în litera şi spiritul sau, lui Mircea Diaconu dreptul la o carieră politică. Şi nici măcar legea nr. 176/2010 care este sediul juridic al materiei. În articolul nr. 25 se precizează că o persoană dovedită incompatibilă - până la urmă cazul lui Mircea Diaconu - nu mai are dreptul, în viitor, să deţină funcţii de acelaşi fel şi, atenţie, se precizează cu excepţia celor rezultate din alegeri. Deci, pe de o parte, Mircea Diaconu a fost găsit incompatibil ca senator în Parlamentul României, dar el nu intenţionează să candideze pentru Senatul României, ci pentru Parlamentul European. Altă gaşcă-n altă traistă. Şi, în fine, dacă ar reuşi, Mircea Diaconu ar deţine nouă funcţie în urma unui proces electoral. Exact ceea ce îi permite legea ANI.

În aceste condiţii, se pune, fireşte, întrebarea: „De ce PNL, partidul politic în care Micea Diaconu a deţinut până zilele trecute importantă funcţie de vicepreşedinte executiv, s-a opus acestui proiect?". Există un prim răspuns cât se poate de logic. Beneficiind totuşi de decizia definitivă, ANI, prin comunicate repetate, a atras atenţia PNL să nu-l pună pe Mircea Diaconu pe liste comune, întrucât, în această situaţie, va sesiza Biroul Electoral Central (BEC), somându-l să respingă întreaga listă. Mai mult chiar, extrem de înverşunată, conducerea ANI, prin domnul Horia Georgescu, şi-a permis chiar să ameninţe BEC cu plângeri penale în eventualitatea în care ar admite o asemenea listă. Pentru principalul partid de opoziţie, o asemenea ameninţare este serioasă şi prezintă riscuri suficient de mari pentru a genera o decizie prudentă. Se mai pune întrebarea: „De ce, totuşi, PNL nu l-a pus pe listă pe Mircea Diaconu, prezentând la BEC documentele suficient de devreme pentru ca, în cazul unui refuz, să mai aibă timpul necesar refacerii acestora?" Bună întrebare! Numai că răspunsul, oricât de favorabil i-ar fi lui Mircea Diaconu, ar putea arunca în derizoriu un important partid în pragul unei campanii electorale extrem de dificile şi asta imediat după ruperea cele mai mari alianţe politice din istoria României şi părăsirea guvernării. Putea să îşi permită PNL acest lux pentru a apăra, cu şanse foarte mici, onoarea şi cariera politică ale unui om?

Răspunsul la întrebarea de mai sus a declanşat procese de-a dreptul dramatice. Domnul Mircea Diaconu a decis să-şi apere onoarea de unul singur pentru ca PNL să nu fie pus într-o situaţie şi mai grea decât cea în care deja se află. De aici demisia, probabil temporară, din PNL. Şi lansarea într-o cursă aproape imposibilă de strângere a unui număr suficient de mare de semnături. Pentru că, la sfârşitul acestei etape, dacă va reuşi să se confrunte din nou cu ANI prin intermediul BEC. Această opţiune a declanşat, după regulă dominoului, o serie întreagă de efecte. Reprezentanţii ANI au devenit furibunzi şi, deşi aparent Diaconu ar fi, în cel mai rău caz, împiedicat să deţină o anumită funcţie, fie ea, prin absurd, şi rezultată dintr-un proces electiv, iată că acum domnul Horia Georgescu insistă pentru ca Mircea Diaconu să fie împiedicat până şi să candideze. Deşi este la mintea cocoşului că o candidatura nu este egală cu o funcţie. Mai mult chiar, el se substituie ICCJ, interpretând aşa cum doreşte decizia acesteia. Şi ameninţând, în numele ICCJ, asupra consecinţelor penale ale nerespectării unei decizii. Este suficient pentru ca presa băsistă şi politicienii băsişti să atace la baionetă. În sensul că toţi cetăţenii care semnează pentru Mircea Diaconu, toţi cei care îl ajută să candideze, ar încălca o lege penală.

Iată cum domnul Mircea Diaconu devine inamicul politic numărul unu. Şi nicidecum inamicul public. PNL nu are ce face şi trebuie să ia distanţă. Celelalte partide din opoziţie îl atacă pe Diaconu şi atacă PNL, făcându-l responsabil de cele întâmplate. În timp ce partidele rămase sau ajunse la putere îl susţin cu mult prea multă fervoare, mult prea zgomotos pe Mircea Diaconu, în încercarea de a demonstra, astfel, lipsa de loialitate şi de recunoştinţă a PNL şi decredibilizând acest partid în tentativa de a-i lua voturi. Este clar că pentru PNL provocarea Mircea Diaconu este uriaşă. Şi ea se produce la scurt timp după ce partidul a fost părăsit de către cel de-al treilea fost preşedinte al său care, la fel ca şi primii doi, a ales să se ducă în tabăra inamică. Dacă Mircea Diaconu strânge semnăturile necesare, PNL pierde şi mai mult. Dar ce ar putea face să-l impidice? Şi ar fi moral să încerce aşa ceva? Din această dilemă dramatică, PNL nu va ieşi cu bine decât tratând lucrurile cu răbdare, cu echilibru şi cu înţelepciune. Se pare că, de altfel, aceasta este şi opţiunea preşedintelui Crin Antonescu. Sunt, însă, curios cum va ieşi ANI la capătul acestei lupte. Dacă va pierde, înfrângerea va fi usturătoare. Dar dacă va câştiga? Nu va câştiga ANI cumva împotriva opiniei publice? Această întrebare ar trebui să le dea fiori unora.