Euro 2014 - mai greu de votat ca niciodată
Țara noastră are și va avea enorme beneficii dacă ne jucăm rolul corect, profesionist, pragmatic, în aceste suprastructuri. De aceea, selectarea reprezentanților în parlamentul european este un proces cu miză specială. Ponderea participării cetățenilor cu drept de vot ne va arăta, însă, curând gradul conștientizării importanței procesului. Dacă ne uităm, însă, pe listele de candidați propuse de partide, observăm din nou inversări de priorități. În loc să primeze interesul public, uneori primează interese de grup, de clan și personale.
Cetățenii cu drept de vot, mai ales cei care au deja preferințe, sunt obligați să opteze ”la pachet” și pentru personaje îndoielnice. Datorită unor interese obscure și favoritisme, ”rebuturile” politice sunt, uneori, mai bine plasate pe listă decît politicieni onești și care și-au dovedit deja utilitatea, valoarea, expertiza, în politica autohtonă sau forumul legislativ european. Înainte ca alegătorii să decidă, intervin în procesul de selecție distorsiuni care îi pot descuraja să voteze pe cei nehotărâți sau chiar dezgustați de politică.
De aceea, este îmbucurător că printre candidați nu mai figurează Elena Băsescu, fiica președintelui. Nu le-aș include în aceeași categorie pe Daciana Sârbu și pe Adina Vălean: ambele au intrat în politică înainte de a se mărita și au devenit europarlamentare înainte ca soții lor să devină premier ori eventual președinte de țară. Pentru a risipi, însă, îndoielile privind favoritismul și a-și demonstra valoarea personală, respectivele ar trebui să muncească întreit, să facă agențiile de știri să bubuie. Or, n-a surzit nimeni.
În cazurile menționate mai sus, ca și în cazul fiecărui candidat cu șanse, contează mai mult decât orice propriile realizări politice. Pentru mine, care studiez printre altele politica românească postcomunistă, sau pentru alții cu interese academice ori profesionale similare, o asemenea verificare este relativ simplă. Dar, pentru cetățeanul obișnuit, de la rudele ori părinții mei până la oricine altcineva, gândul de a verifica vreun candidat nu intră în rutina cetățenească.
Indiferent de gradul de informare al cetățenilor, miza alegerilor europarlamentare din 2014 este mai ridicată decît în 2009 sau 2007. De votul de acum depinde în mare parte care vor fi forțele puterii și opoziției pe o perioadă mai lungă. Iar de aici derivă și vine va fi viitorul președinte al țării, viitorii premieri. Nu mai explic cum de lucrurile acestea depindem noi toți. Este un moment de cumpănă. Cu toate acestea, niciodată în istoria postcomunistă nu a existat o confuzie mai mare.
Niciodată nu a fost mai greu de votat. Niciodată nu a fost mai greu de decis, pentru cei informați și cei mai puțin informați, pentru elite și mase. Bineînțeles, nu mă refer la cei care votează întotdeauna, no matter what, cu același partid, indiferent de tâmpeniile și de gafele comise de respectiva formațiune. Mai ales că marile schimbări politice din România nu s-au făcut prin votul pentru anumite partide, ci pentru niște alianțe/coaliții largi - Convenția Democratică, Alianța DA, Uniunea Social Liberală.
Cea mai mare sursă de confuzii este spargerea USL, în particular discordia dintre PNL și PSD (că nimeni n-a reușit să identifice votantul PC ori UNPR). Un brand care adunase în jur de 70% din opțiunile electorale a fost făcut praf. Iar dacă îi asculți pe cei mai importanți lideri foști aliați ce spun unii despre alții, îți vine să crezi că au lucrat împreună la cea mai derutantă cacealma politică. O a doua sursă de confuzii este în fosta tabără pro-Băsescu, un alt brand pe cale de dispariție, unde voturile se vor împărți între trei formațiuni (PD-L, PMP, PFC). Dacă rational choice theory ar fi complet validă, ar fi imposibil de ales între aceste partide băsiste. Norocul nostru este că trăim într-o lume irațională, animată de partizanate, dezamăgiri, trădări și în care bunul simț este în extincție, precum dinozaurii.
Mai ai încredere? Rămânem în Uniunea Europeană, dar în afară de această apartenență formală, cu valoare enormă în timpuri nesigure, partidele noastre nu au proiecte europene. În afară de faptul că ne-am dorit mai mult decât orice să aparținem jumătății democratice a Europei, nu a fost clar niciodată care era contribuția noastră ca națiune la acest bloc civilizațional.
Singura reușită colectivă certă a europarlamentarilor români a fost să mute pe marea scenă europeană certurile lor nerezolvate de acasă. Tribalismul românesc s-a potrivit cu partea dizgrațioasă a politicii din UE – tribalismul european al familiilor de partide. Folosindu-se de oportunitățile apartenenței la aceste uniuni triburi, grupurile politice de la noi s-au preocupat să își aplice reciproc lovituri ori sancțiuni. Au uitat de ce i-am trimis în parlamentul european, dacă au știut vreodată. Iar acum se întorc din nou umili cu fața către electorat, cerșind voturile. Să-i pedepsim sau să-i ajutăm? Răspunsul nu poate fi decât individual. Dar veți vedea că în final va fi o confuzie colectivă. Semn al continuității.
