Ţările cele mai competitive (S.U.A., Anglia, de pildă) nu pun problema atât de insistent, căci acestea sunt chiar cele care imprimă standardele existente de performanţă. România are, însă, nevoie de tematizarea excelenţei în universităţi.
Pe de altă parte, problema excelenţei s-a pus în contextul masificării învăţământului superior. Pe fondul atragerii tot mai multor tineri în învăţământul superior, se produce inevitabil o relaxare a rigorilor pregătirii universitare, care nu are alt antidot decât tematizarea excelenţei.
Există o a treia raţiune a tematizării excelenţei în universităţi: dependenţa competitivităţii tehnologice, economice şi culturale a ţărilor de prestaţii de vârf (descoperiri ştiinţifice, inovaţii tehnologice, monografieri istorice, interpretări filosofice, viziuni teologice, opere artistice etc.) ce se obţin în universităţi.
De aceea, astăzi contează universităţi creatoare, excelente, mai mult decât mulţimea enormă de universităţi care funcţionează pur şi simplu.
Având în vedere cel puţin aceste trei raţiuni – efortul de sporire a competitivităţii propriilor universităţi, nevoia de a afla un corectiv la relaxarea rigorilor profesionale din contextul masificării, nevoia de prestaţii care să susţină competitivitatea ţărilor – tematizăm astăzi excelenţa universitară. Ce înseamnă, însă, excelenţa în universităţi?
întrebarea trebuie satisfăcută cu un răspuns proaspăt, deoarece: a) cel puţin în România, multe centre se intitulează “de excelenţă” fără să fie clar criteriul şi, până la urmă, fără ca performanţa acelor centre să conteze undeva dincolo de Curtici sau Giurgiu; b) în România, excelenţa universitară este confundată greşit (chiar în documente oficiale) fie cu obţinerea de granturi (care este importantă financiar, dar nu spune ceva despre calibrul performanţelor, iar multe granturi nu au dus la vreo performanţă aparte), fie cu publicarea de lucrări înregistrate în baze de date internaţionale (aici intrând, de multe ori, şi trivialităţi, inovaţia şi creaţia fiind, evident, departe!), fie cu formarea de lideri profesionali sau sociali (în condiţiile în care, în lume, universităţi de calibru foarte diferit pregătesc lideri), fie cu funcţionarea mai bună (în definitiv, sunt multe universităţi mai bune decât altele, fără să fie excelente, dacă noţiunea este luată la propriu); c) adesea perorează despre excelenţă şi alcătuiesc scenarii normative persoane care nu excelează nici în ceea ce fac în profesie, nici în reflecţia asupra excelenţei, încât proliferează astfel o retorică cu slab impact operaţional.
Ce este, aşadar, excelenţa? Termenul, luat în semnificaţia proprie, este din familia care mai cuprinde termeni precum “realizare aparte”, “descoperire ştiinţifică”, “cultură de avangardă”. Se pot face fructuoase analogii cu fiecare dintre aceşti termeni. Eu cred că, atunci când ne referim la “excelenţă”, trebuie să fi învăţat în prealabil din cel puţin două experienţe: a) experienţa istoriei ştiinţelor, filosofiei, artei, care atestă că excelent este ceea ce aduce înnoiri (aduce o nouă abordare a realităţii specifice); b) experienţa universităţilor de referinţă din epoca modernă, care arată că excelent este ceea ce fixează o abordare originală, mai bună decât altele, întrucât rezolvă mai bine problemele şi are aplicaţii benefice. Dacă învăţăm suficient din aceste două experienţe, atunci este limpede că excelenţa este o chestiune de performanţă şi există acolo unde performanţele sunt abordări noi, originale, cu aplicaţii benefice, care câştigă în competiţia cu performanţele altora. Numai acolo este excelenţă, unde este abordare originală şi competitivă şi se rezolvă probleme.
Dacă excelenţa este înţeleasă drept performanţă în materie de abordare originală, cu aplicaţii benefice, care câştigă în competiţie cu performanţele altora, atunci putem face faţă unei situaţii proprii universităţilor comprehensive, cum este şi Universitatea Babeş-Bolyai: marea diversificare a specializărilor şi, inevitabil, a criteriilor de performanţă.
Conceptul enunţat al excelenţei ne permite – aşa cum am arătat în intervenţii din 2006 – 2008, când în România trebuia găsită o alternativă mai bună decât simpla publicare, în materie de evaluare a performanţelor – să ţinem seama de specificul specializărilor şi al domeniilor universitare (de pildă, una este performanţa istoricului, alta cea a fizicianului; una este performanţa economistului, alta cea a chimistului; una a biologului, alta a filosofului sau teologului ş.a.m.d.), desigur, fără să trădăm exigenţele. Acest concept este în acord cu definiţiile de referinţă din literatura internaţională calificată consacrată problemei (HERO din Marea Britanie, Deutsche Gesellschaft für Qualität, lucrările de sub numele Harveg and Green etc.).
în orice caz, se poate spune că excelenţă este atunci când, de pildă, în matematică se generează teoreme, calcule etc., în ştiinţele experimentale se fac descoperiri, în ştiinţele tehnice se produc tehnologii, în ştiinţele istorice se dau monografii explicative, în ştiinţele sociale se descoperă corelaţii, în filosofie şi teologie se dau interpretări, în arte se oferă reprezentări - de fiecare dată originale, competitive şi recunoscute ca atare în comunităţile internaţionale de specialişti.
