Ultimul lucru de care ar avea nevoie România astăzi e să continue criza politică. Un final apoteotic ar fi intrarea în anticipate cu alegeri pentru Parlament. Ar fi ultimul bobârnac pentru ca economia României să intre definitiv în colaps. Grecia anunţa prin vocea ministrului de Finanţe că există posibilitatea ca în următoarele 30 de zile economia vechii Elade să intre în faliment. Pentru salariile bugetarilor şi pensiile din decembrie, ianuarie şi februarie Guvernul e nevoit să se împrumute din nou de la băncile private. Acestea sunt, poate, singurele care reuşesc să facă profit real creditând statul. Privaţii sunt privaţi cu maxima suspiciune deoarece spectrul falimentului sau al insolvenţei stă deasupra capetelor tuturor celor din mediul privat. Statul e mai greu să intre în faliment, şi atunci băncile preferă să crediteze în continuare în detrimentul sectorului privat.
Mari companii sunt în stare de faliment şi-şi trag cu greu sufletul într-o economie românească aflată acum sub stare de şoc după creşterea din 2007 şi prima jumătate a lui 2008. Flanco, Flamingo, Spar, Trident, Altex, Media Galaxy, Pic - branduri care cu un an în urmă erau cu ofertanţi de afară pentru a fi achiziţionate - şi-au frânt gâtul, iar unele dintre ele se bat în nisipurile mişcătoare ale insolvenţei sau ale falimentului deplin. Presa a fost, la rândul ei, prada asaltului nemilos al taifunului numit criză şi în acest moment există zeci de publicaţii închise sau posturi tv şi alte produse print şi on-line asupra cărora apasă spectrul falimentului. Nume mari ale presei trăiesc drama întârzierilor salariale şi a procedurilor de insolvenţă.
Cine nu a înţeles la timp să facă reduceri salariale sau reduceri de personal coroborate cu reducerea cheltuielilor pe toate departamentele interne riscă astăzi să moară. De altfel, sunt mulţi care deja au murit după ce în urmă cu doar un an urlau de mama focului la adăpostul pseudonimelor şi al ip-urilor ascunse de pe blogosferă împotriva celor care au acţionat primii, încercând reducerea costurilor. Atunci am privit întreaga agitaţie creată în jurul unei decizii radicale, dar necesare, cu maximă curiozitate, deplină eleganţă şi maturitate, încercând să înţeleg ce este în mintea celor care se apucaseră să împroaşte cu noroi. Am înţeles atunci, după câteva zile, că nu era neapărat rea-intenţie decât în cazul unora. Cei mai mulţi dintre cei care comentau copios fiind incapabili să-şi administreze coerent banii de buzunar de la un salariu la altul.
Erau comentarii de cafenea şi o ură surdă provenită mai mult din neştiinţă decât din prostie. Astăzi este un an de la decizia de atunci şi, privind în jur fără pic de răutate, pot spune că în jurul celor care atunci luau decizii care să înfrunte criza ce se anunţa e tot mai gol. Au dispărut o serie de produse media care păreau, de la distanţă, extrem de solide financiar şi nu a apărut în locul lor aproape nimic, cu excepţia unui săptămânal. Cam puţin pentru a compensa dispariţia a nu mai puţin de zece titluri. România e o ţară în care restructurările şi măsurile anticriză au ca reacţie comentarii mizerabile şi în niciun caz susţinere şi coeziune, specifice ţărilor din Asia. E, pur şi simplu, o altă mentalitate.
Românii vor fi nevoiţi să-şi schimbe însă mentalitatea fosrte rapid pentru că, dacă nu vor înţelege, angajaţi angajatori şi manageri să strângă rândurile şi să lupte împreună cu criza globală, pe unii îi vor aştepta somajul, pe alţii, falimentul, iar pe restul, concedierea şi patalamaua ucigătoare a îngropării unor construcţii neterminate. E momentul în care, după 50 de ani, ura de clasă trebuie să dispară complet din spaţiul public românesc. Altfel, riscăm să ne ducem cu toţii pe apa sâmbetei.
