Aceasta face separarea între reguli, pe de o parte, și scopuri ale activităților și valori ale persoanelor, pe de altă parte, și plasează funcționarea regulilor dincolo de aceste scopuri și valori. Atunci când, de pildă, se alocă un teren de tenis, acesta se dă mai curând celor care plătesc mai mult decât celor care joacă tenis mai bine, iar când se distribuie o vioară Stradivarius, aceasta revine câștigătorului licitației, nu neapărat vreunui violonist. Potrivit anticilor, soluția ar trebui să fie diferită: terenul de sport să fie alocat celor mai pregătiți să-l folosească, iar vioara celui care o poate întrebuința.
Iar dacă ne întoarcem în realitatea de la noi, se ridică multe întrebări. De pildă, atunci când se pun în vânzare terenuri agricole mănoase, primii la achiziție trebuie să fie cei care dețin pârghii de putere și influență la băncile de stat sau cei care au trăit din exploatarea pământului? Demnitățile și funcțiile publice se cuvin celor apropiați de cercurile decidenților momentani sau celor confirmați ca cetățeni și specialiști reprezentativi? Deținătorul unei funcții are a se aranja mai întâi pe sine sau trebuie să rezolve înainte de orice dificultățile obștii (de la locuințe, trecând prin transport, la venituri și la un trai normal)?
Consecințele târzii ale amintitei separări dintre reguli, pe de o parte, și scopuri și valori, pe de alta, se trăiesc astăzi (Michael J. Sandel, Justice. What' s Right to Do?, Penguins, New York, 2009, p.188-190). În contextul lor, onoarea, care ar face ca, în situații de felul celor citate, competitorii să cedeze elegant în fața celor cărora activitatea respectivă le este mai potrivită, a devenit o opțiune pur subiectivă. Societatea nu-i mai dă importanță și nici nu o mai cultivă. Ea dă prioritate câștigului cu orice preț, competiției mânate de egoism, acțiunii în forță, care trec drept naturale și sunt puse în seama organizării lumii.
La constatarea consilierului filosofic al președintelui SUA, pe care tocmai am evocat-o, se poate adăuga observația că, între timp, în multe locuri lucrurile stau chiar mai rău. Tot mai des, indivizii ajung să creadă că regulile dau rezultate pentru ei doar dacă lasă onoarea la o parte, poate chiar în pofida acesteia. „Cu onoarea nu se cumpără ceva pe piață" - spune un vechi proverb, care acum pare profund și este larg împărtășit. „Onoare fără profit este precum un simplu inel pe deget" - completează o zicală. Se poate spune, retroactiv, că modernizarea prost înțeleasă, în înaintarea ei, tinde să dizolve valorile și să reducă viața la o luptă pe șleau, în care „onoarea" are loc cel mult în cărți de etică. Descrierea mai recentă a lumii moderne (cum se observă în teoriile ce invocă creșterea complexității, ca și în îngustele vederi ale acelei „drepte" emfatice ce crede că istoria s-a sfârșit în dreptul ei) nici nu mai apelează la scopuri și valori, ci a devenit tacit darwiniană.
Trebuie acceptat că valorile sunt doar opțiuni subiective? Că onoarea este un simplu ornament fără vreo importanță? O altă minte sagace din zilele noastre ne propune să tematizăm, dincoace de devizele legitime ale mișcărilor politice ale timpului pe care îl trăim - libertate, dreptate, egalitate, transparență etc. - „decența" acțiunilor și să ne îndreptăm spre „societatea decenței". Aceasta distribuie onoruri conform virtuților, fără nimic altceva. Avishai Margalit (Politik der Würde. Über Achtung und Verachtung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2012, p.52-54) propune ca „societatea decenței să fie considerată societatea în care fiecărui om îi revine onoarea meritată (gebührende Ehre)" (p.52). El reabilitează onoarea, marginalizată ingrat de democrațiile reduse la mecanica majorităților, și o abordează pe planul instituțional. „Justiția exaltă o națiune" - această înțelepciune biblică el o precizează cum nu se poate mai inteligent.
Margalit distinge două aspecte ale „onoarei meritate": cel al onorurilor pe care o societate le împarte membrilor ei și cel al împărțirii înseși. Abordarea sa face față situațiilor în care împărțirea onorurilor este nedreaptă, iar aceste situații nu sunt puține. De pildă, se pun acut întrebări (inclusiv în România de astăzi) precum: sunt onorați cum se cuvine cei care și-au sacrificat tinerețea și cariera, chiar viața pentru binele comunității? Sunt recunoscuți veritabilii performeri? Nu cumva în lista onorurilor acordate sunt și impostori? Nu cumva s-au comis injustiții?
Margalit lasă însă la o parte un fapt la fel de important ca și împărțirea onorurilor. Anume, acela că nu doar onorurile pe care societatea le împarte contează, ci și ceea ce aș numi „onoarea manifestată" de membrii acelei societăți în acțiunile lor. Onorurile sunt ceea ce societatea conferă membrilor săi, onoarea îi motivează pe membri să fie deasupra evenimentelor din jur prin simplul respect de sine. Este vorba de acțiuni fără recompensă, în afara recompensei ce constă în satisfacția omului de a fi avut ocazia să le facă. Onoarea presupune autolimitarea propriei voințe în favoarea celui mai bun, venită din convingerea că în viață contează nu doar posesia de bunuri cu orice chip, ci și un fel de a fi, ca scop în sine, precum și din disponibilitatea de a recunoaște valoarea altuia.
Rămâne crucial pentru coeziunea unei societăți ca cetățenii, mai ales cei care ajung să decidă soarta altora, să știe până unde se întinde justificat propria voință și de unde - ca ființe care se respectă pe sine respectându-și până și rivalii - au de lăsat, fiecare, și pe alții să se exprime. Altfel spus, nu doar „onoarea meritată", pe care societatea o împarte membrilor ei, trebuie să ne dea de gândit, ci și „onoarea manifestată" de fiecare cetățean în acțiunile lui. Este ceva ce ține - ca să preluăm un termen al lui Lucian Blaga - de „stilul" cu care o persoană se prezintă în relațiile cu ceilalți, cu societatea și cu lumea din jur.
În fapt, după cum ne arată diagnozele societăților europene actuale („societatea masificată", a lui Adorno, „societatea vidului", a lui Lipovetsky, „societatea cinică", a lui Sloterdijk, „societatea minciunii", a lui Reinhard, „societatea infantilă", a lui Viatteau, „societatea indiferenței", a lui Slama etc.), ne confruntăm cu înmulțirea de inși fără verticalitatea pe care o conferă simțul onoarei. Sunt oameni cu pretenții minime față de sine, care văd înțelepciunea supremă în adaptarea la împrejurări și în capacitatea descurcării în mediul oricăror compromisuri . Că se cuvine să te respecți într-un fel pe tine și să-i respecți într-un fel pe ceilalți și că cele două feluri sunt legate lăuntric, depășește înțelegerea acestor inși. Spre ilustrare, oamenii sunt priviți în campaniile electorale precum în lista lui Leporello, din opera Don Giovanni: nu contează identitatea persoanelor, ci listarea și numărul lor. Reporterul nu-și mai propune să redea realitatea, ci o creează după interesul pe care-l slujește. Se ia drept libertate elementara satisfacerea de nevoi fiziologice ale corpului ce se contemplă pe sine. Cei care ajută îl iau în seamă pe cel aflat în necaz în funcție de poziția lui în ierarhia socială. Se minte metodic pentru procurarea de avantaje, iar cel care evaluează acceptă conformist minciuna. Intelectuali cu pretenții cad în ludism, care se dă mai nou drept cultură. Indiferența cetățenească proliferează pe fondul expansiunii mentalității utilitariste.
Toate cele de mai sus se regăsesc astăzi în jurul nostru pe un fond de debusolare, care adaugă fructe proaspete în materie de eliminare a onoarei. Cel devenit șef își asumă funcția publică ca proprietate și se exprimă doar la persoana întâia singular. Valoarea profesională este înlocuită cu vârsta și afilierea politică, de deschidere a porților către veleitari. Nepricepuții ocupă funcții ce le depășesc puterile și caută legitimări prezentând ca proprii înfăptuirile altora. Impostorul se vede instruit doar pentru că-și umflă cv-ul. Profitând de o putere momentană, unii își trimit rivalii, dacă se poate, la închisoare. Dosare fabricate și aplicări pline de carențe juridice ale dreptului sunt prezentate ca adevăr. Răspunderea pentru decizii ce afectează grav viața altora se pune în seama entităților abstracte (criza contemporană, istoria, vremurile etc.). Se minte organizat și se consimte la minciună (cum ne spune psihiatrul George Șerban, Lying: Man's Second Nature, 2001). Cuvioșenia religioasă este redusă la consum: se confundă fără rețineri Crăciunul cu tăierea porcului și Paștele cu sacrificarea mielului. Nepregătiții vehemenți uneltesc la funcțiile deținute de alții cu argumentul că ceilalți au trăit deja mai mult. Cum spunea deunăzi un romancier recunoscut, pe statuile creatorilor de opere veritabile s-au cățărat recent tot felul de neisprăviți, care revendică gălăgios avantaje. Nu mai amintim limbajul trivial pe care și-l aplică mai nou actorii scenei publice.
Aceste exemple, ca și multe altele ce pot fi aduse în discuție, nu provin din împărțirea onorurilor în societate, ci din proliferarea, pe fondul crizei grave a societății și al confuziei organizate a valorilor, a unei anumite percepții de sine, ce este străină de onoare. În fapt, onoarea este înlocuită cu orice altceva, de la bani, la veleitarism, minciună, lipsă de răspundere, aplicarea forței. Ne mai mirăm că nu există decît foarte rar paciența analizei, competența deciziei, onestitatea angajării, devoțiunea pentru cauze publice?
Emerson a stabilit un etalon de viață înalt: „esența măreției omului constă în percepția că virtutea îi este de ajuns". Am putea să-i răspundem că nu mai suntem în societăți atât de simple, încât viața omului să nu fie intersectată de forțe care îl împing nu numai spre virtute, ci și spre interacțiuni de altă natură (comerț, cooperare disciplinată etc.) cu oricare altul. Dar de aici nu rezultă nicidecum că virtutea nu trebuie cultivată sau ar trebui relativizată. Ea rămâne condiție a vieții demne de a fi trăită, care nu este nici simplă viețuire nici doar supraviețuire. Când nu este onoare, nu doar „stilul" este atins, ci se ajunge, cum se vede prea bine în jurul nostru, la cele mai mari lipsuri - de la absența pasiunii învățării și a solidarității, trecând prin lipsa organizării și decizii abuzive, la frustrări și sărăcie.
Nu mai trăim în societăți în care ne putem izola de ceilalți. Ceea ce ne recomanda George Washington - „mai bine singuri, decât în compania cuiva nedemn" - nu mai este realist, căci, între timp, depindem unii de alții mai mult decât latifundiarii de acum două secole și ceva. Chiar dacă cineva se ferește de unul nedemn, nu înseamnă că acesta îl lasă în pace. Ne dăm seama încă o dată că englezii aveau dreptate: „onoarea îl expune la risc pe cel care o îmbrățișează".
Dar chiar și în această situație, nu avem altă cale, pe cât ne încredințăm rațiunii și ne păstrăm verticalitatea, decât să ducem lupta pentru onoare, la nevoie chiar contra curentului. La un moment dat, în corespondența sa, Tudor Arghezi, ușor iritat de insistența unui confrate pe caractere, a izbucnit retoric: „aici vrei tu caractere, mă Niculae?". Putem pune întrebarea oarecum analogă: „unde este onoarea?" Cred, totuși, că sunt motive să nu fim atât de pesimiști precum pătrunzătorul moralist, care era greu comparabilul poet. Mă gândesc, de pildă, la un universitar clujean care s-a sinucis în anii stalinismului pentru a nu fi constrâns să-și trădeze profesorul sau la un sărac lipit din aceste zile, care a restituit din pur imbold lăuntric o sumă mare de bani unui pierzător avut, ca și la multe alte exemple de simț al onoarei. Mai cred, însă, că ne aflăm într-o criză atât de extinsă aici, la Carpați, și nu numai, încât nu va fi onoare în jur decât dacă fiecare începe cu sine și-și manifestă onoarea ca virtute a sa, în relația cu ceilalți, oricum ar reacționa aceștia. Ne place sau nu, onoarea presupune un sănătos idealism, care rămâne salutar pentru propria coeziune și pentru atingerea unei veritabile comunități a ființelor raționale.
