Oficialii noștri nu cunosc suficient dosarul Ucraina. Ministrul de resort vorbea, la un moment dat, despre înțelegerea de la Kiev dintre protestatari și putere, ca peste trei ore puterea să fie înlocuită. Apoi, nu s-a evaluat realist amploarea nemulțumirilor din societatea ucrainiană, nici slaba capacitate a noii puteri de a integra, prin decizii convingătoare, populația Ucrainei. Pe de altă parte, orientările protestatarilor kieveni nu au fost univoce, cum s-a asumat la noi, deși în țările occidentale s-a semnalat, pe bună dreptate, această împrejurare. Sunt doar câteva exemple dintr-un șir întreg.
De la început, în țara noastră au fost voci care au sugerat prudență, prevenind că nu va fi un conflict deschis al marilor puteri în jurul Ucrainei, ci o abordare de altă natură. Cei responsabili au continuat, însă, cum arată exprimările publice, refrenul conflictului. Pe deasupra, ar fi fost de observat că unii responsabili europeni au atenționat de la început că în Ucraina trebuie discutat nu doar cu grupuri preferate, ci și cu populația.
S-a putut sesiza, de asemenea, că reprezentanți români vorbeau de respectarea acordurilor din 1994, în vreme ce Federația Rusă trimitea la înțelegeri ruso-americane și ruso-germane care au pus capăt „Războiului Rece" și care, în mod evident, au prevalat până în clipa de față. Peste toate, în atmosfera întreținută de oficiali funcționează o cunoaștere sumară a istoriei, plină de generalități de mult depășite de schimbările din lumea în care trăim.
Decidenții politicii externe de la noi nu au o optică organizată asupra relațiilor cu regiunea Europei Răsăritene, cum au alte țări din zonă (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia etc.), Reacțiile lor sînt mai mult reflexe, opticile rămîn rigide. Se lucrează infim la elaborarea unei analize sistematice. Bunăoară, ei nu au observat ceea ce George Friedman anticipa (în The Next 100 Years. A Forecast for 21st Century, Anchor, New York, 2009) de câțiva ani: „care va fi relația dintre Rusia și vecinii săi - această întrebare va reprezenta următoarea fază majoră în istoria lumii - în 2020 și în anii de până atunci" (p.102). Rafinamentele și subtilitățile actualei politici internaționale rămân nedeslușite oficialilor autohtoni. Ca urmare, România nu-și poate juca rolul important ce-i revine, cel puțin ca parte a regiunii.
Se poate ușor sesiza că niciunul dintre cei care se exprimă frecvent nu a elaborat vreo analiză coerentă a situației. Din păcate, în România actuală nu este obiceiul de a gândi cu metodă și de a formula sub semnătură analize de care autorul să răspundă în timp, totul fiind lăsat în seama vorbelor de ocazie. Vizibil, gândirea sistematică obosește, iar conformismul este mai la îndemână. Nu se formulează opinii în scris pentru ca mâine, conform unui prost obicei, același opinent să poată spune ceva diferit, poate contrar. În orice caz, trebuie subliniat din nou că istețimea nu ține loc de pricepere, iar mimetismul nu înseamnă profunzime.
Subzistă la responsabilii autohtoni o distanță mare între analiza istorică, analiza societăților actuale și luarea de poziție. Analiza istorică se face pe apucate, încât, recent, chiar unii dintre cei mai importanți istorici (C. G. Giurescu sau Răzvan Teodorescu) au trebuit să arate că, în cazul menționat, lucrurile stau altfel. Analiza societății nu iese din preluarea în viteză a unor clișee neoliberale, ce se combină în grabă cu moșteniri clasate de istorie. Cum se știe, neoliberalismul întrunește de ani buni critici serioase în SUA, Germania și în alte țări, iar lacunele sale sunt percepute de democrați din regiunea noastră. Pe de altă parte, așa cum atestă studiile de specialitate, publicate în ultimii ani chiar sub egida ONU, ceea ce decidenți români consideră a fi tranziție spre societatea deschisă nu este împărtășit de țări comparabile, consecința fiind aceea că țara noastră este plasată în analize doar în fața Ucrainei. Trebuie luat în seamă adevărul că între tiranie și libertate se interpune primejdia oligarhiei, iar reducerea democrației la competiție periodică, într-un mediu corupt, nu este decât o altă împotmolire. În mod limpede, o viziune democratică actualizată și reflexivă asupra societății a devenit necesară în politica externă a țării noastre, pe baza căreia să se facă analize și proiecții.
Am căutat să întrevăd mișcările Rusiei, Germaniei, Chinei și SUA folosind analize recente (precum cele datorate lui Helmut Schmidt, George Friedman, Martin Jacques, Giles Chance, Mark R.Levin, Fareed Zakaria etc.) în volumul Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică (Editura Academiei Române, 2012). Rămâne valabilă observația din această lucrare, că Rusia va invoca în politica internațională interese strategice și va căuta să țină la cât mai mare distanță contiguitatea terestră cu cei pe care îi socotește rivali. Observam că Rusia parcurge o evoluție care-i ocupă agenda și va căuta să discute, inclusiv chestiunile regionale, direct cu SUA. Cum am arătat în intervenții publice, chiar la izbucnirea „cazului Ucraina", spre această discuție se va înainta, dincolo de toate nuanțele.
Fiind situată la limita răsăriteană a UE și NATO, România, la rândul ei, resimte nevoia să-și conceapă durabil relațiile cu Rusia. Dar aceasta trebuie cunoscută, cel puțin în datele indispensabile așezării relațiilor. În acest sens, există analize calificate în Germania, Franța, SUA și în alte țări, care ar trebui consultate. În orice caz, premisele relațiilor româno-ruse ce ar trebui valorificate acum, în opinia mea, sunt: a) apartenența României la UE și NATO este pilonul politicii sale; b) aranjamentele strategice SUA-Rusia și Rusia-Germania sunt determinante în politica externă pentru regiunea în care trăim; c) trebuie luate în considerare acordurile de securitate existente și preocupările tuturor celor implicați; d) nu duc la soluții nici ignorarea voinței exprimate în mod democratic a comunităților (care s-a încercat în istorie) și nici insularizarea Rusiei (de asemenea, încercată); e) Rusia însăși se află în procesul modernizării, iar societatea ei este într-o schimbare deschisă alternativelor în politica externă (euroatlantismul sau euroasiatismul fiind printre posibilitățile de evoluție) ; f) alături de puterile epocii, Rusia este unul dintre garanții frontierelor Europei Centrale și Răsăritene ieșite din ultimele două războaie mondiale; g) resursele și piața Rusiei, cooperarea acesteia, sunt importante pentru economiile europene, mai ales pentru dezvoltarea celor situate în partea Europei în care ne aflăm.
Nu este totdeauna ușor să pui de acord premisele amintite. Tocmai aici este rolul diplomației. Diplomația nu mai este de mult doar aranjament mărunt de culise, conversație protocolară sau tehnică de încheiere a unei ședințe, cum se crede în mod naiv la noi, ci promovarea unei proiecții a relațiilor, cu repercusiuni benefice în societatea respectivă. Pe această cale, a valorificării împreună a premiselor evocate, într-o viziune elaborată, va trebui perseverat.
Suntem astăzi după un sfert de secol de evoluție pozitivă, încât nici o forță importantă din spațiul euroamericanoasiatic actual nu caută să facă reversibilă istoria. „Războiul social mondial" al lui Nolte, prizat acum în Europa Răsăriteană de persoane cu pretenții prea mari pentru viziunile lor mediocre, a intrat de mult în istorie. „Stînga" și „dreapta" nu sînt cele de odinioară și nu sînt nicidecum delimitabile univoc, cum se crede, tot superficial, la noi. Desigur, este un fapt acela că, în condițiile crizei din unele țări, reapar nostalgici ai anilor treizeci din secolul trecut, care cred că este ora revanșei și care desfigurează democrația într-un fel sau altul. Dar aceștia, oricât de vehemenți, nu dau, totuși, tonul. Pe de altă parte, în Europa, Germania a arătat cel mai clar cum se procedează în abordarea trecutului - fără nostalgii și aducând părțile la a învăța din conflicte și tragedii. Fiecare parte câștigă învățând din istorie, iar învățarea este indispensabilă, dacă vrem soluții durabile, nu doar expediente.
Nu dă rezultate nici formula „conflictului civilizațiilor" a lui Huntington, stilizată acum ca opoziție între Europa și Orient, sub care se ascunde mai nou lipsa de idei. Sunt prea largi condiționările reciproce și împrumuturile între așa-zise „civilizații aflate în competiție" ca să mai poată fi luată în calcul o asemenea formulă. Valorile europene - sintetizate în doctrina drepturilor și libertăților individului și cetățeanului - rămân fundamentul politicii raționale și trebuie promovate fără ezitare. Nu ca simplu ornament ideatic, ci ca impuls pentru schimbarea efectivă a societăților. Iar apartenența la UE și NATO se cuvine să fie mai mult decât în declarații, anume, un imbold pentru schimbare economică, instituțională și culturală în serviciul cetățenilor și, în fond, un ansamblu de valori inspiratoare.
În dreptul fundamentului evocat mai sus, trebuie atins acum, din nou, consensul părților, care părea asigurat după 1989, dar care este tulburat de „cazul Ucraina". Nu rezolvă nimic o nouă confruntare internațională, iar revenirea la războiul „rece" aduce daune tuturor. Un război „rece" în era globalizării ar distruge progresele instituționale, nemailăsând loc pentru evoluția de care regimurile existente, inclusiv democrațiile, au nevoie. Soluțiile sunt în cu totul altă direcție.
Nu altcineva decât omul care a contribuit enorm la construcția europeană - mă gândesc la fostul cancelar german Helmut Schmidt - făcea remarci bazate pe o cunoaștere profundă. Între altele, aceasta: „Deoarece europenii nu găsesc pentru timpul previzibil o politică externă comună, Rusia nu poate fi legată, deocamdată, decât economic, dar nu sub aspectul politic, de Europa" (Helmut Schmidt, Die Mächte der Zukunft. Gewinner und Verlierer in der Welt von morgen, Goldmann, München, 2006, p.187). Altfel spus, atașarea forțelor de pe continent la valorile Europei unite presupune încă evoluții de toate părțile. Nu mai insist asupra faptului că Europa unită nu mai este ceea ce au conceput Adenauer, de Gaulle, Brandt sau Delors și are nevoie ea însăși de clarificări. Iar dezvoltarea presupune astăzi, ca și altădată, idei și inițiative noi, nu repetarea vechilor clișee.
Opinia mea este aceea că ne îndreptăm, deja după multe indicii, spre aranjamente internaționale în succesiunea acordurilor de la Helsinki (1975). Aceste noi aranjamente vor trebui nu doar să consacre statu-quo-ul, ci și să pună capăt efectiv urmărilor nefaste ale celui de Al Doilea Război Mondial, în așa fel încât nimeni să nu se simtă nedreptățit sau periclitat. Și în istorie, din când în când, este nevoie de înnoirea abordărilor. În definitiv, s-au schimbat pînă și competițiile, și confruntările și ducerea războiului. Acum este de lucrat la conceperea și construcția unei noi înțelegeri și a acordurilor corespunzătoare, de care Europa are strictă nevoie, în locul tentației luptelor fără sfârșit ale trecutului. România poate juca un rol proeminent în regiune numai dacă își elaborează o perspectivă adusă la zi asupra acesteia. Politica ei externă poate dobândi profil recunoscut înaintând, cu contribuții elaborate competent, de oameni care au capacitatea gândirii proprii, pe direcția menționată. Așa cum, spre exemplu, reprezentanții americani au accentuat din nou - subliniind că nu mai este vorba doar de ceea ce SUA pot face pentru România, ci de ceea ce pot face împreună cele două țări pentru consolidarea lor - este nevoie de trecerea de la politica externă de simplă ajustare la evenimente, la o politică externă de asumare de sine, cu idei proaspete și inițiative responsabile.
