Universitatea Ebraică a Europei

În zilele de 19-22 noiembrie 2009 s-a inaugurat Universitatea Ebraică a Europei, la Berlin (acum Hebraic Graduate School of Europe in Berlin), pe baza unui proiect elaborat de cunoscuta filosoafă şi mare rabin de Viena, Eveline Goodman-Thau.

A existat sprijinul unui comitet internaţional, compus din intelectuali evrei şi neevrei, în rândul căruia am avut cinstea să mă număr. Inaugurarea oficială, desigur sobră, a avut loc la Marea Sinagogă a Berlinului, lovită crunt acum nouăzeci de ani, când Hitler a declanşat cunoscuta prigoană a evreilor, fatală pentru Germania şi extrem de scump plătită de Europa. Sinagoga a fost aprinsă, cum se ştie, în 1933, iar noaptea aceea rămâne, după cum spun istorici germani, una dintre cele mai negre din istoria afirmării poporului german. Astăzi, pe cât s-a putut reconstitui, acolo, în centrul Berlinului, nu departe de Alexanderplatz şi aproape de Friedrichstraße (deci foarte central), funcţionează prolificul Centrum Judaicum al capitalei germane.

 

Inaugurarea a fost însă precedată de o sesiune ştiinţifică de foarte bun nivel intelectual (cu o mare diversitate a subiectelor, explicabilă prin performanţele intelectuale de vârf şi vicisitudinile unice ale istoriei evreilor europeni). Am avut onoarea să susţin, după cuvântul edificator al doamnei Eveline Goodman-Thau, conferinţa Judaism and Christianity – Roots of Europe. Voi reţine multă vreme exigenta, dar riguroasa dezbatere pe care am avut-o în marginea conferinţei cu învăţatul Victor Seidler (Londra) asupra angajamentului creştinilor: repetă creştinii teza substituirii legământului lui Dumnezeu cu poporul ales cu un nou legământ sau nu, deschizându-se spre o relaţie nouă cu iudaismul? Am apărat, cu multe probe, ideea schimbării abordării creştine din ultimele decenii, dar colegul meu ilustru, care şi-a pierdut patruzeci de membri ai familiei în Shoah, a rămas circumspect. Voi reveni cu alt prilej asupra argumentelor sale, care vor trebui luate în seamă.

 

De ce este importantă inaugurarea Universităţii Ebraice a Europei? Am putea vorbi, desigur, de importanţa pentru Germania. în definitiv, perioada de înflorire culturală (şi, desigur, economică şi financiară) a Germaniei a fost atunci când “simbioza germano-evreiască” a funcţionat. ªtim, din cercetări germane, cât de fecundă a fost simbioza, ştim, din studii evreieşti, că, în lunga lor diasporă, evreii s-au afirmat cel mai bine în Germania. Fără a face vreo discriminare, acest adevăr este cert. Mai ştim că, în configurarea culturii europene, contribuţia evreiască a fost majoră. Nu amintim aici doar Biblia (un Papă, din secolul XX, având mereu dreptate: “în fapt, toţi suntem semiţi”), ci şi contribuţiile la formarea viziunii europene actuale ale unor Maimonide, Mendelssohn, Rosenzweig şi alţii.

 

Să revenim, însă, la evenimentul de la Berlin, care a beneficiat de susţinerea la cel mai înalt nivel a autorităţilor germane. Nu discutăm acum voinţa nestrămutată (de la Adenauer încoace) a Germaniei de a reface vestita simbioză. Mă refer la sintagme noi lansate cu ocazia inaugurării Universităţii Ebraice a Europei din Berlin. Am în vedere, în spaţiul restrâns al intervenţiei de faţă, trei sintagme.

 

Prima sintagmă a fost aceea că “evreii au fost pretutindeni unde au fost romanii”. Se ştie cât de acută a fost rezistenţa evreilor şi refuzul de a se supune romanilor. Evreii aveau deja atunci o cultură profilată, iar oferta culturală romană nu îi satisfăcea. Important este însă faptul că acţiunea civilizatoare evreiască a fost contemporană cu cea romană, încât, şi din acest motiv, moştenirea Ierusalimului se cuvine recunoscută, pe lângă cea a Romei şi a Atenei, ca fundament al Europei.

 

A doua sintagmă a fost: “să i se dea Europei înapoi iudaismul, iar iudaismului să i se redea Europa”. Nu-i putem epuiza aici toate implicaţiile, însă una se cuvine a fi etalată cu orice chip. Este vorba despre caracterul extrem de fecund al evreilor în culturile europene, al “fermentului evreiesc”, cum s-a spus. Evreii nu au nevoie de omagii exaltate, dar este o chestiune de adevăr în a recunoaşte că acolo unde evreii s-au putut manifesta nestingherit, societăţile au prosperat în bunăstare şi libertăţi personale (în definitiv, declinul Pragăi şi al Vienei, în regiunea noastră europeană, a început atunci când virulenţa antisemită a luat avânt). Nu discut aici implicaţiile pentru iudaism ale conjuncţiei europene, dar ne putem da seama cât de importantă a fost aceasta din istoria însăşi a iudaismului.

 

A treia sintagmă este aceea că “Europa a înregistrat multe rupturi”, că unele au nevoie de corectură (de exemplu, “die westliche Aufklärung braucht eine neue Aufklärung”), că Europa are nevoie de un “nou contract social”. Ştim, din multe surse, observând însăşi criza Europei – pe care o tematizează, de la Husserl şi Spengler, la intelectualii de astăzi, mulţi europeni – că o cotitură este de făcut în Europa. Intelectualii evrei participanţi la inaugurarea Universităţii Ebraice a Europei de la Berlin au propus-o explicit.

 

Ce vrea să fie noua Universitate Ebraică a Europei? Câteva concepte folosite în discursurile inaugurării sunt grăitoare. Goodman-Thau a vorbit de un “nou început”, cu referire la noua relaţie în care Germania a intrat cu evreii. Misha Brumlik a amintit de “gândirea dincolo de frontiere” (inclusiv disciplinare) drept condiţie a noilor succese culturale. Reichert, preşedintele academiei germane de limbă şi poezie, spunea că este vorba “de a da o nouă formă culturii europene (die europäische Kultur neu zu gestalten)” prin recunoaşterea contribuţiilor evreieşti. Universitatea Ebraică a Europei nu-şi propune să dezvolte studiile iudaice, care îşi au deja locul în altă parte, ci să  exploateze “punţile (Brücke)” dintre Europa şi iudaism, Europa şi Israel. Căci, cum bine formulase Eveline Goodman-Thau, Europa fără Israel şi Israelul fără Europa sunt orfani.