Am fost un tânăr visător, care a fost educat să creadă în şansa României de a renaşte după 45 de ani de teroare. Am ajuns un tânăr-matur dezamăgit şi trist de modul în care evoluează România în care a crezut. Am promis bunicilor mei că nu voi pleca din ţară, aşa cum nu au plecat nici ei, chiar dacă au pierdut aproape tot.
Bunicului meu din partea mamei i-am promis că nu voi face niciodată două lucruri: nu voi juca la cazinou - el jucase, săracu’, prea mult înainte de ‘45 - şi că nu mă voi muta din ţara în care m-am născut. Sunt pe punctul de a pleca spre locul unde e înmormântat pentru a-i spune că una dintre promisiuni s-ar putea să nu mai pot să mi-o păstrez. Sunt sigur că bunicul meu mă va ierta. Pentru că m-a iubit şi l-am iubit. După 30 şi de ani petrecuţi aici, simt că e momentul să încerc să trăiesc şi simplu. Normal. Civilizat. Decent. Fără să fiu înconjurat de atâta prostie, tupeu, răutate, răzbunare, nesimţire şi demagogie. Nu mai vreau să cunosc sensul verbului “a te descurca”. Vreau să trăiesc civilizat şi respectat.
Vreau să-mi cresc viitorii copii într-un spaţiu dominat de normalitate şi nu de agresivitate şi grobianism. Fac parte din acea generaţie care a copilărit în casă cu “Europa Liberă” şi “Vocea Americii” pe un aparat de Radio VEF şi care şi-a trăit adolescenţa şi studenţia în minte şi în suflet cu “22”, “Dilema”, “Zig-Zag”, “Baricada”, “Expres”, “Expres Magazin” şi “Academia Caţavencu”. Pentru mine, cei care scriau acolo, mulţi dintre aceştia făcând parte şi din “Grupul de Dialog Social” sau “Alianţa Civică”, erau adevărate faruri călăuzitoare din punct de vedere cultural, moral şi civic. De multe ori, chiar şi politic. Am crezut mult în aceşti oameni şi în forţa lor de a se constitui în modele.
De-a lungul timpului am trăit, în cazul multora dintre ei, multiple dezamăgiri, însa, din fericire, au rămas alţii pe care am continuat să-i apreciez. Din păcate, extrem de puţini. Neagu Djuvara, Andrei Pleşu şi chiar Constantin Bălăceanu-Stolnici sunt doi dintre cei cărora îmi este foarte greu să le reproşez ceva. Au mai fost doi, poate chiar trei, dar “au plecat” prea devreme, din nefericire : Alexandru Paleologu, Octavian Paler şi Dan Amedeo-Lăzărescu. Cam puţini sunt cei care se mai bucură de simpatia, admiraţia şi respectul meu, ce-i drept. Din vreo 15-20 la un moment dat, au rămas doi.
Dar poate cea mai mare dezamăgire au constituit-o pentru mine alţi doi intelectuali de marcă, o reprezentantă a societăţii civile şi doi jurnalişti cu reale valenţe intelectuale şi culturale. Cei pe care nu reuşesc nici astăzi să-i înţeleg sunt: Horia Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Monica Macovei, Traian Radu-Ungureanu şi Ioan T. Morar. Ultimul are, faţă de toţi ceilalţi patru, extrem de multă decenţă şi bun-simţ, e singurul care îşi poate reveni. E altfel, poate, şi pentru că e un ardelean cumsecade.
Cu o cultură fabuloasă şi o inteligenţă vie. în cazul lui H R Patapievici şi TRU, din păcate, nu se mai poate face nimic. Ei sunt iremediabil pierduţi. Şi-au pierdut busola şi s-au transformat din intelectuali de marcă în pupincurişti la comandă. Au devenit jenanţi. Goi. Gabriel Liiceanu a simţit pericolul în care se găsea şi s-a retras în penumbră. La timp, pentru a se salva de la compromitere.
în urmă cu peste 10 ani, ţin minte că am ratat o relaţie cu o fătucă foarte sexy deoarece am preferat ca, în locul invitaţiei ei la film, să aleg conferinţa ţinută în Sala Mică de la Casa Universitarilor de către HR-Patapievici. Era o sală plină ochi, în care intelectualul fiziciano-filozof îşi expunea ideile şi crezurile. Am citit cu interes “Politicele”, “Cerul văzut prin lentilă”, “Zbor în bătaia săgeţii” şi “Omul recent”, alături de foarte multe dintre articolele publicate. în ultimul timp am sesizat un derapaj de la valorile pe care altă- dată le promova cu înflăcărare. Textele sale publicate în EVZ au devenit din ce în ce mai partizane, de-a dreptul scabroase.
Ode peste ode şi limbi lungi îndreptate spre chelia “noului Zeus”. Penibil pentru un intelectual care ne obişnuise cu spiritul său critic! Ieri, HRP a publicat un nou text care parcă dorea să fie mostra păstrării sale în funcţia de preşedinte al ICR şi după 6 decembrie, în cazul în care zeul său s-ar afla tot acolo. Vă dau un exemplu: “Ei bine, cu o neruşinare caracteristică, liderii PSD şi PNL au denumit acest amestec de manipulare, minciună şi interese oculte Proiectul Johannis. S-au bazat pe faptul că numai o manipulare grosolană poate încununa manipularea de proporţii orchestrată de doi ani sub umbrela campaniei împotriva «dictatorului Băsescu»”. Şi exemplele ar putea continua.
Ce e interesant este exact faptul că HRP atacă cu mânie proletară televiziunile, ziarele şi jurnaliştii pentru faptul că îşi permit să-l critice pe Zeus, amestecând jurnalişti cu moguli într-un melanj discursiv despre care credeam că aparţine exclusiv lui Traian Băsescu. HRP face apel la echidistanţă şi echilibru, el însuşi fiind în textele din ultima vreme complet dezechilibrat. Marea problemă a intelectualilor este exact faptul că inteligenţa şi cultura nu fac întotdeauna casă bună cu morala şi caracterul. în cazul lui HRP, “modelul” de odinioară s-a transformat într-un biet slugoi linguşitor.
Ieri, citind textul, am regretat că acum 12 ani nu am acceptat invitaţia la film. Individul Patapievici nu merita atenţia şi timpul meu. S-a transformat într-o ruşine a mediului intelectual românesc. Petre Ţuţea vorbea despre nevoia de modele în societatea românească postdecembristă. Din păcate, chiar şi aceia care, la un moment dat, păreau demni de a ne fi modele s-au transformat în decepţii crâncene. Marea problemă a lui HRP nu este faptul că susţine un candidat.
Sunt mulţi alţii care fac asta şi o fac decent şi asumat pentru acelaşi candidat. Patapievici este preşedintele Institutului Cultural Român şi un om care, în mod normal, ar trebui să stea departe de partizanate şi activism politic. în Franţa deceniului şase, intelectualii erau cei mai frenetici propagandişti ai regimului comunist prezentat ca raiul pe pământ. Astăzi, intelectuali veritabili încearcă să se întoarcă la deceniul patru din România, moment în care marile minţi ale culturii alunecau spre extrema dreaptă.
într-o ţară în care TRU, Monica Macovei aplaudă descreierat un personaj sfertodoct ca Antonie Solomon de la Craiova, expulzându-l pe Mircea Dinescu din România, suntem cotropiţi de cele mai negre gânduri cu privire la modul în care ar trebui să ne ducem viaţa în următorii ani. Probabil, aplaudând şi cântând ode conducătorului iubit. “Comunismul” pare că e în altă parte. Nu acolo unde încearcă să-l poziţioneze propaganda unora. Trăim vremuri triste, în care modelele în care credeam odată se transformă în iluzii profunde.
