Fiind pregătite militar, alimentate financiar și inspirate (după cum mărturiseau atacatori din capitala Franței) de personalități religioase, acțiunile lor se reduc și mai puțin la gesturile unor răzleți. În plus, aceste mișcări cuprind tot mai mult descendenți de imigranți și chiar indigeni. Vedem tineri din Franța, Anglia sau din alte alte părți, care se înrolează în rețele teroriste din Orientul Mijlociu pentru a ataca țările părinților lor. Aceste rețele sunt răspândite difuz în aglomerații urbane, încât pot acționa neașteptat. Loviturile lor se îndreaptă tot mai vizibil către valorile civilizației euroamericane, spre a o disloca.
Atacul de la Paris a vrut să zdruncine valori de bază ale acestei civilizații – libertatea de exprimare și recunoașterea diversității în societate. El continuă, de fapt, atacarea New York-ului și Washington-ului din 11 septembrie 2001, ca centre ale lumii libere. Putem discuta îndelung aspectul pe care Samuel Huntington (deja cu celebrul articol "The Clash of Civilisations", 1993) l-a anticipat în termeni sumbri: conflictele internaționale ale viitorului vor fi între civilizații cu afilieri religioase diferite. În mod sigur, nu am intrat, totuși, într-o ciocnire pe față a civilizațiilor, dar masacrul de la Paris va obliga europenii la reflecție și chiar la acțiune. Este oportună, însă, o reflecție ce iese din repetarea unor certitudini comode, căci multe nu vor mai putea rămâne ca înainte.
Ce nu va mai putea fi cum a fost? Opinia mea este că vor trebui și vor fi abordate într-un fel nou măcar patru probleme – imigrația în țările Uniunii Europene, asigurarea libertății de exprimare, conceperea multiculturalismului și relația dintre religie și viața publică. Sunt, în același timp, indispensabile analize noi și măsuri hotărâte în cel puțin două domenii de importanță majoră – ordinea publică și educația. Să detaliem.
Globalizarea economiei și a comunicațiilor antrenează migrația forței de muncă și, de fapt, o nouă migrație a populațiilor, în forme variate. Această migrație nu mai poate fi oprită ușor. Ea poate fi doar moderată prin investiții în țările de origine, făcute de acele țări sau de țările dezvoltate. Foamea de forță de muncă a fost însă atât de mare în metropolele economiei globalizate, încât imigrația a fost privită mai mult din punct de vedere profesional și economic. Alte puncte de vedere au fost desconsiderate. Așa cum se poate întrevedea, nu va mai fi posibilă o imigrație în țările Uniunii Europene fără control mai amplu, adică nu numai sub aspectul capacității profesionale și utilității persoanelor, ci și sub aspectul implicațiilor de securitate pentru țările primitoare.
Libertatea de exprimare a individului în orice subiect este o valoare fondatoare a civilizației euroamericane. Nu sunt posibile nici europenitatea și nici democrația fără această libertate. De aceea, nu este adecvată propunerea de limitare a libertății de exprimare. În particular, presa nu mai poate fi păzitorul civismului și al democrației dacă valoarea libertății de exprimare este atinsă. Problema practică apărută este aceea de a dezvolta răspunderea odată cu exercitatea libertăților. Nu limitarea libertăților este soluția, ci dezvoltarea răspunderii exercitării libertăților. Se confirmă din nou cât de realistă a rămas propunerea unui vestit lider creștin de a complementa doctrina libertăților și drepturilor fundamentale cu explicitarea răspunderilor imanente acestora. Realitatea atestă că nu dă rezultate limitarea libertăților, dar nici exercitarea lor fără răspundere. Unirea libertăților cu răspunderile redevine, oricum, temă a democrațiilor.
Odată cu atacul terorist de la Paris, este în joc soarta politicii multiculturaliste din ultimele decenii. Este vorba de politica sensibilă la valorile în care s-au format persoanele și gata să respecte diferențele culturale (istorie, limbă, confesiune) dintre comunități. Această politică a fost pacificatoare în nenumărate împrejurări. În ultimele zile, unii se grăbesc să-i proclame decesul. Cred, însă, că lucrurile stau altfel. Două fapte sunt sigure: a) coexistența persoanelor cu valori diferite și a comunităților specificate lingual, istoric și confesional pe același teritoriu și, uneori, în aceleași instituții și companii, este inevitabilă în era globalizării; b) este contraproductiv – cum am argumentat deja la sfârșitul anilor nouăzeci – un multiculturalism ce include ghettoizarea de persoane și comunități. Acest multiculturalism trebuie evitat hotărât, fiind plin de capcane. Multiculturalismul bine conceput presupune o bază juridică și culturală comună diferitelor persoane și comunități, care va trebui pusă în față.
Nu altcineva decât cel mai proeminent teolog din vremea noastră, Joseph Ratzinger, vorbea nu numai de „patologiile rațiunii”, ci și de „patologiile credinței” și nu ezita să remarce că terorismul de astăzi are inspirație religioasă. Acest fapt va trebui luat în seamă fără ezitare observând că și credința stă pe o istorie ce se lasă înțeleasă rațional și are consecințe ce pot fi examinate cu obiectivitatea necesară.
Din cele de mai sus nu rezultă că implicat în terorism ar fi întregul Islam. Ne aflăm, în fapt, după decenii de cercetări și dezbateri, încât se știe mai bine astăzi ce este Islamul. Bunăoară, cea mai întinsă scriere creștină despre religia întemeiată de Mohamed – mă gândesc la cartea lui Hans Küng "Der Islam. Geschichte, Gegenwart, Zukunft" (Piper, München, Zürich, 2004) – a arătat că Islamul vine, precum alte religii, dintr-o istorie complexă, încât nici desconsiderarea și nici exaltarea nu duc la înțelegerea sa (pp. 43-55). Cercetarea exemplară pe care o datorăm lui Karl Josef Kuschel, din "Streit um Abraham" (Patmos, Düsseldorf, 2002), a reliefat împrejurarea că tradiția inaugurată de Abraham valorifică în întregime credința în Dumnezeu doar dacă Iudaismul, Creștinismul și Islamul sînt gata, fiecare, să nu-i mai descalifice pe ceilalți ca „necredincioși”, „depășiți”, „deficitari”, „decăzuți” (p. 16). M. J. Akbar, din partea Islamului, ne-a documentat, în "The Shade of Swords. Jihad and the conflict between Islam and the Christianity" (Roli Books, New Delhi, 2002), asupra a ceea ce înseamnă „jihadul”, de la „baia sfântă” la „războiul sfânt”, așadar de la „curățare dinăuntru” la război, și asupra împletirii preceptelor muslimilor cu istoria (p. XVI și urm.).
Islamologul Adel Th. Koury ne-a sistematizat, deja în "Die Weltreligionen und die Ethik" (Herder, Freiburg, Basel, Wien, 1993), opțiunile moralei Islamului și a remarcat tensiunea ce subzistă între interpretarea clasică, în care, de pildă, „pacea” va fi doar atunci când granițele statului islamic vor fi granițele lumii, și interpretarea recentă, în care „pacea” este starea normală a relațiilor dintre oameni și comunități (p. 200). Excelenta sinteză coordonată de Suha Taji-Farouki și Basheer M.Naji, din "Islamic Thought in the Twentieh Century" (I. B. Tauris, London, New York, 2004), argumentează că „în secolul al nouăsprezecelea reformiștii islamici au părut a gândi că îmbrățișarea rațiunii și a voinței libere va genera o nouă renaștere islamică. În secolul al douăzecilea, gândirea muslimă a îmbrățișat credința în idealul pan-islamic, naționalismul, reușita statului modern și socialismul și, în consecință, și-a pierdut-o. Ea a rămas profund divizată în ceea ce privește meritele liberalismului și globalizării” (p. 9). Această sinteză oferă tabloul ramificării înăuntrul Islamului.
Dincoace de lămuriri, este evident că Islamul este mai diferențiat decât ne așteptăm. Neavând un centru coordonator – ceva analog marilor rabini (în iudaism), papei (în catolicism), patrarhilor (în ordoxism) sau conferințelor episcopale (în protestantism) – Islamul rămâne mai dependent de contexte și personalități (în cazul său imamii) decât ale religii sau confesiuni monoteiste. Dacă dependența unor acțiuni teroriste de personalități citate în documentele terorismului se confirmă, atunci este evident că rolul inspirator al interpretărilor trebuie recunoscut. Consider că orice imam are dreptate când spune că Islamul nu justifică omorârea oamenilor, dar cine își asumă răspunderea interpretării?
Un alt aspect are de asemenea importanță. Anume, acela că în era terorismului inspirat religios, însăși religia are consecințe sociale relativ noi. Nu se mai poate spune că religia rămâne o chestiune privată. Știm prea bine că în constituțiile democrațiilor actuale s-a preluat formula „statul este laic, religia este chestiunea privată a cetățenilor”. Această formulă a asigurat multă vreme pacea confesională în Europa. Faptul nu ne împiedică însă să observăm că formula este o „suprageneralizare secularistă” (J. Habermas, "Zwischen Naturalismus und Religion", Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2005) și că situația s-a schimbat. În definitiv, când religia este invocată pentru acțiuni publice grave, precum lichidarea de vieți omenești, nu se mai poate spune că este vorba de chestiuni private.
Religia este oricând o chestiune de conștiință, iar conștiința este inexpugnabilă, cum s-a spus foarte bine. Religia a încetat, însă, în împrejurările date, să mai fie doar o chestiune privată. Democrațiile, respectând diversitatea și păstrând toleranța ancorată în principii și legi, nu-și mai pot permite să nu interogheze inițiativele ce ies din credință. După cum democrațiile nu mai pot funcționa fără morala dedicării cetățeanului pentru cauze publice ce poate avea printre resurse convingeri religioase.
Prin loviturile sale, terorismul surprinde aproape de fiecare dată. Faptul probează că analizele care s-au făcut au rămas prea evenimențiale, iar măsurile aplicate nu au mers destul de departe. Desigur că vor fi multe de făcut pentru a-i capta rădăcinile, a-i anticipa mișcările și a-l contacara. Mă refer aici doar la două capitole de măsuri.
Primul ține de asigurarea ordinii publice a țărilor democratice și a vieții internaționale. Devenind global și fiind organizat riguros, pe baza unei strategii surprinzătoare, terorismul trebuie abordat ca un fenomen deloc secundar al lumii în care trăim, care nu dispare prin aceea că făptuitorii au fost prinși sau lichidați. Nu mai dă rezultate abordarea ce constă în ofensiva intensă cât timp ține un atac și relaxarea ulterioară. Strategiile trebuie adecvate la caracteristicile terorismului de azi. Sunt de părere că, dincolo de considerentele autorităților și ale serviciilor de asigurare a ordinii publice, două premise vor fi indispensabile.
Prima este asigurarea conlucrării puterilor ce au impact în sfera orientărilor globale – SUA, UE, China, Rusia. Se observă că terorismul profită de orice fisură în relațiile acestora. A doua este avansarea spre un aranjament exigent între iudei, creștini și muslimi, cel puțin la nivelul reprezentării autorizate, pentru a izola terorismul. A devenit un adevăr perceptibil acela – exprimat de Hans Küng – că nu va fi pace între țări dacă nu intervine o pace între religii.
Al doilea capitol ține de educație. Împrejurarea că la terorism aderă tineri educați european pune semne de întrebare grave orientării educației. Trebuie asumat că, de la începutul anilor optzeci, educația din Europa a intrat în canavaua neoliberalismului care, sub pretextul formării „competențelor” cerute de locurile de muncă, a sacrificat restul – adică formarea „abilităților de bază (basics)” și „educația pentru valori”. Sacrificarea s-a agravat ulterior. Nu este vorba de a renunța la formarea „competențelor” pretinse de viitoarele joburi.
Trebuie însă asumat că optici înguste asupra educației – oricum ar fi argumentate – dau persoane strâmb sau semi educate. Sub pretextul formării profesionale, desigur indispensabilă societăților moderne, „educația pentru valori” nu ar mai trebui depreciată sau redusă la o simplă anexă. Pericolele ce se prefigurează cu noile trăsături ale terorismului sunt prea mari pentru a nu se proceda neîntârziat la o schimbare a orientării, prin care „educația pentru valori” să fie repusă în funcțiune – în învățământ și, înainte de toate, în dezbaterea publică.
Andrei MARGA
www.andreimarga.eu
