Banala plasă de rafie şi pitoreasca utilizatoare accesorizată cu batic tradiţional şi ştrampi pe sub fusta neagră a ajuns subiect de presă într-un prestigios ziar britanic. Jurnalistul englez a surprins-o pe bătrânică cu băseleaga în mână prin Ierusalim, în calitate de pelerin; imaginea l-a mişcat profund pe jurnalist, care în urma unei minime investigaţii a aflat că bătrânica româncă a investit pensia pe un an, plus vânzarea unui porc, pentru a ajunge să se închine la Locurile Sfinte. Articolul era apreciativ, plin de respect şi sensibilitate, pentru cea care împlinea din plin condiţia de pelerin, prin efort, sacrificiu, modestie extremă, docilitate şi bună cuviinţă. Dacă atotprezenţa bunicuţei capătă valoare iconică pentru cei de bun simţ, apariţia la polul opus a ţoapelor cu genţi mai mult decât scumpe ar trebui să ne aşeze mai mult pe gânduri.
Informaţia conform căreia preferata „cinstită" a ex-preşedintelui Băsescu ar fi achiziţionat în iarna grea a anului 2012 o „băseleagă" de 100.000 $ m-a năucit. În primă instanţă, am fost convins că e o problemă din perspectiva folosirii prepoziţiei, recepţionând în fugă ştirea am crezut că era vorba de o geantă cu 100.000 $, ca mai târziu să mă edific, aflând că valoarea banalului accesoriu se ridică la nivelul considerabilei sume amintite. După ce am depăşit provocările de natură morfologică, reflexele socialist-primitive mi-au fost reactivate, întrebându-mă cu obidă proletară: cum să se ridice la o asemenea valoare o geantă? Greu de găsit un răspuns pentru unul care face piaţa aproape zilnic cu o sacoşă de 100.000 de ori mai ieftină. Asemenea Micului Prinţ din capodopera marelui Antoine, piticii de pe creierul meu insistau sâcâitor să găsesc răspunsuri care să acopere distanţa astronomică între banalitatea accesoriului şi valoarea de piaţă. Faptul că e croită din piele de crocodil nu m-a convins deloc; dacă ministresa Udrea l-ar fi belit pe Dracula ar fi un punct de plecare, însă acest bun misterios al naţiei a fost exploatat „până la sânge" de un alt ministru al Turismului pe la începutul anilor 2000.
Să fi jupuit Lenuţa noastră decorativul său Cocoş? Puţin probabil. După propriile sale ziceri, nu erau atât de cordiali, iar de jupuit se pare că îi jupuia doar cardul. Pentru a acoperi astronomica valoare a băselegii Hermes ar mai putea intra în calcul rămăşiţele valorose, conservate de vechii anatomişti, de la purtători vestiţi precum Terente, Rasputin şi Napoleon. Pare-se că nici aceste surse de materie primă nu sunt valide; din pricina materialului slab de conservare s-a compromis rafinata resursă epitelială, neavând şansa de a-şi regăsi fermitatea nici măcar în delicata mânuţă a ministresei ahtiată după Băse(legi). Fără a mai bate câmpii cu metafore groase, va trebui să acceptăm cu năduf că noi, cei guvernaţi de doamna poşetăreasă, am fost cei jupuiţi, chiar dacă în primă instanţă nu „am simţit-o pe propria piele".
Chestiunile legate de nepreţuita băseleagă depăşesc competenţa D.N.A.-ului, Parchetului, Poliţiei etc. Pe asemenea manifestări mai are competenţă doar psihiatria, iar dacă am ajuns aici, nu pot evita conexiunea cu dezaxatul Buffalo Bill din „Tăcerea mieilor"; rămâne de văzut cine ar putea „intra în pielea" doctorului Hannibal Lecter. Plecând de la aceste premise, domniţa ar trebui scoasă din arest şi lăsată în lumea largă, o lume care se organizează ca o mare casă de nebuni, iar România nu e decât o secţie specială.
Pentru cei care nu gustă neaoşul regionalism propun două variante descompuse : Băse-leagă şi bă-se-leagă !
Ar mai rămâne să înţelegem că între băseleagă şi geantă Hermes nu e o mare diferenţă din perpectivă utilitară, însă preţul acceptat al celei din urmă poate arăta că eşti dus cu sorcova prin Dubai.
