Prima este aceea că putem privi comunicarea pornind de la ceea ce vedem în jur: circulă informații, se emit păreri, se poartă discuții etc. Putem proceda empiric - "aceasta este comunicarea", dar putem proceda și plecînd de la scopul comunicării - care este "înțelegerea". Este mai fecund să plecăm de la scop, căci comunicarea este - alături de formarea democratică a voinței, de justiție, de morală etc. - printre activitățile umane ce se înțeleg cuprinzător numai dacă se ia în seamă scopul lor imanent. Dacă procedăm empiric nu putem distinge, în acest caz, între moft, informare, discuție și comunicare, dar dacă plecăm de la scop putem face această distincție. Comunicarea se înțelege plecînd de la scopul exprimării - acela al obținerii înțelegerii, iar înțelegerea înseamnă "acord neconstrîns".
În viață, știm prea bine, nu toți vorbitorii se exprimă pentru a obține înțelegerea: unii vor să-i atace pe alții, să provoace diversiuni, să impună falsuri. Dar și acțiunea acestora se înțelege mai bine dacă este privită ca o "comunicare destrămată" în raport cu "comunicarea normală". De pildă, cineva întreține ceața asupra unei situații cu formulări ambigue sau mărturisește însușiri ("știți doar cum sînt eu!") pe care nu le are, sau pretinde că are acordul altora ("toată lumea este de această părere!") pe cînd nu îl are, sau pretinde adevăr necondiționat, pentru ceea nu nu se poate argumenta ("știu eu cum arată lucrurile!"). Toate aceste situații, și derivatele lor, sînt conceptualizate astăzi cu precizie ca "patologii ale comunicării". Iar aceste patologii întrec deocamdată, în societățile restante pe scala dezvoltării, ca răspîndire, "comunicarea normală". Însuși orizontul înțelegerii comunicării rămîne de obicei confuz (cum se vede chiar în surogatele de teorii aflate în circulație) tocmai datorită răspîndirii patologiilor, ce par să fie realitatea definitivă a lumii.
A doua precizare este aceea că în actele de vorbire prin care ajungem la înțelegere este mai mult decît exprimarea verbală: este, adică, o acțiune ea însăși complexă. Această complexitate se captează observînd din capul locului ce pretindem odată cu cea mai simplă propoziție exprimată în relația cu interlocutorul. În fapt, ce "pretenții" ridicăm cu odată cu cea mai simplă propoziție - să zicem "vara este aproape" - fără să le explicităm și verbalizăm neapărat?. La un inventar se observă că ridicăm "pretenția de inteligibilitate a exprimării" (limbajul este accesibil și univoc), de "veracitate a vorbitorului" (acesta nu vrea să înșele, ci spune ceea ce efectiv gîndește), de "adevăr al conținutului propozițional" (în raport cu criteriile acceptate ale adevărului), de "justețe a interacțiunii cu interlocutorul" (care este tratat ca partener, nu ca obiect manipulabil). Toate aceste patru pretenții sînt ridicate odată cu cea mai simplă exprimare. Nu doar unele sau altele!. De aceea, comunicarea este mult mai complicată decît simpla verbalizare.
A treia precizare este că ceea ce numim la propriu comunicare este încă și mai complicată decît ridicarea celor patru pretenții. Căci o comunicare - adică un schimb de mesaje soldat cu înțelegerea - nu se reduce la a formula propoziții și a ridica tacit pretențiile amintite: ea include și satisfacerea pretențiilor. "Inteligibilitatea" se satfisface observînd că locutorul și interlocutorul dau aceeași conotație expresiilor. "Veracitatea" se satisface observînd, la nevoie prin experiențe repetate, că locutorul nu ne minte. În materie de "adevăr" și "justețe" nu ajung, însă, niciodată observațiile pe care fiecare le poate face; aici doar argumentele confirmă sau infirmă "pretențiile". Atunci cînd argumentăm un răspuns la întrebarea "este adevărată propoziția p?" avem ceea ce se numește astăzi un "discurs teoretic", cînd argumentăm un răspuns la întrebarea "este justă acțiunea a?" avem un "discurs practic". "Discursurile", spre deosebire de orice acțiuni simplu comunicative, virtualizează valoarea de adevăr, respectiv valoarea de justețe a propozițiilor și acceptă doar argumente pentru a tranșa pretențiile de adevăr, respectiv de justețe. Abia în urma "discursului" - înțeles ca schimb de argumente ce tranșează întrebări doar prin forța argumentelor, în condiții de simetrie a rolurilor de vorbitor și interlocutor - se realizează "înțelegerea" și abia la acest nivel putem vorbi legitim de "comunicare". Comunicăm, altfel spus, cînd urcăm toate aceste trepte și nu a rămas nimic important sustras discuției în chestiunea respectivă, iar fiecare s-a putut exprima în mod rezonabil pe sine și s-a exprimat asupra situației.
Unde în societate avem în fapt comunicare? Cînd în istorie oamenii au cedat doar argumentelor? În ce condiții? Acestea sînt întrebări legitime, ce duc în spațiul sociologiei comunicării, al istoriei instituțiiilor și, apoi, al filosofării asupra istoriei și destinului uman în lume. Să rămînem deocamdată la întrebarea pe care am pus-o la începutul intervenției de față - "cînd comunicăm?" - și să dăm răspunsul: comunicăm atunci cînd cei implicați în schimbul de mesaje satisfac cele patru pretenții - inteligibilitatea exprimării, veracitatea vorbitorului, adevărul conținutului și justețea relației cu interlocutorul. Nu mai puțin! Iar aceasta este valabil și cînd este vorba de comunicarea cu noi înșine în deliberarea intimă (care poate lucidă sau autoînșelătoare), și cînd este vorba de comunicarea cu cei apropiați (care este exigentă sau aparentă) și cînd este vorba de comunicarea din reuniuni publice (care este efectivă sau simplă ideologie).
