De ce nu demisionează Ponta? Pentru că n-are de ce

Hoţia, carevasăzică, e în gena politicianului. Ştiam asta şi procurorii DNA, care, de vreo doi ani, au început, în sfârşit, să-şi facă meseria, ne-o demonstrează aproape zi de zi. Există, însă, un lucru mai grav: acceptarea hoţiei că ceva imuabil pare să fie înscrisă adânc de tot în gena mai tuturor românilor.

O mică, o foarte mică parte dintre noi a ieşit în stradă în decembrie 1989, a scos România de sub dictatură şi marea majoritate a celorlalţi s-a bucurat. La scurt timp şi mai puţini au ieşit, din nou, în stradă şi au generat fenomenul „Piaţă Universităţii", luptând împotriva neocomunismului. De această dată, majoritatea n-a mai fost de acord cu ei, peste 80% dintre ei alegându-l pe Ion Iliescu. Drept urmare, „golanii" (cei din 1990, nu cei ai lui Ioan Rus) au fost „recompensaţi" cu bastoane de mîner. Furia purtătorilor de lămpaş a potolit, pentru o lungă perioada de timp, protestele publice împotriva atacurilor la democraţie. Românii au mai ieşit în stradă fie pentru nemulţumiri de natură sindicală, fie mobilizaţi de partidele politice la proteste mai mult sau mai puţin dezinteresate.

Spiritul civic a părut a renaşte pe facebook şi apoi în stradă, odată cu marşurile a mii de oameni în toată ţară împotriva canadienilor care voiau să exploateze aurul de la Roşia Montană. Traian Băsescu a reuşit să genereze o serie parcă fără sfârşit de proteste în toiul iernii, când a îndrăznit să se ia de creatorul SMURD, Raed Arafat. Mişcarea s-a transformat, în scurt timp, într-una antiguvernamentală şi a dus la debarcarea lui Emil Boc. Cea mai recentă victorie a străzii a fost consemnată la finele anului trecut, când „feisbucistii", mobilizaţi de bătaia de joc a guvernului la adresa românilor din diaspora, l-au dus pe Klaus Iohannis la Cotroceni.

„I love DNA", a stat scris pe unele dintre pancartele purtate de protestatarii din noiembrie. Avea să fie prima manifestare publică în favoarea justiţiei. Până atunci, faptul că un fost ministru, Monica Iacob Ridzi, a fost protejată de justiţie, dosarul sau fiind ascuns timp de doi ani în sertarele comisiei juridice, n-a deranjat pe nimeni. Faptul că procurorii au fost obligaţi să închidă dosarele altor doi foşti miniştri, Varujan Vosganian şi Borbely Laszlo, pentru că parlamentarii nu le-au dat voie să se atingă de ei, n-a emoţionat pe nimeni. Nici „marţea neagră" n-a impresionat pe cineva. Când, pentru a două oară la rând, parlamentarii s-au făcut scut în jurul aceloraşi Vosganian şi Borbely împotriva justiţiei, Parlamentul României ar fi trebuit pichetat de zeci de mii de români, care să ceară vehement şi ferm dizolvarea acestui bastion al penalilor şi declanşarea alegerilor anticipate. Nu s-a întâmplat nimic.

Ceva mai multă tevatură a creat, culmea, un caz infinit mai puţin grav decât măgăria Vosganian-Borbely, cazul Dan Şova, pe care ai lui colegi senatori l-au protejat doar de arestul preventiv, nu şi de continuarea urmării penale, judecarea şi eventual condamnarea să. Atenţie, nici dacă ar demisiona din parlament, Vosganian şi Borbely nu ar mai putea fi anchetaţi de procurori, decât dacă aceştia ar face rost de probe noi, altfel dosarele lor vor rămâne definitiv închise. Dar nici scandalul Şova n-a scos lumea în stradă.

Şi a venit rândul lui Victor Ponta, primul premier român în funcţie împotriva căruia s-a declanşat urmărirea penală, suspectat fiind de fapte de corupţie. Nicăieri, în lumea civilizată, un înalt demnitar aflat în urmărirea penală a procurorilor nu mai stă în funcţie dincolo de secundă doi. Să ne amintim doar de Richard Nixon sau, dincoace de ocean, de Helmut Kohl sau de Dominique Strauss-Kahn. Sigur, a existat şi excepţia care confirmă regulă, în „cizma", dar mi se pare cel puţin jalnic să iei drept model fantele decrepit care răspunde la numele Berlusconi. De această dată au ieşit câteva sute de oameni în stradă, dar, cel puţin la Cluj, până şi manifestaţia aşa-zis „civilă" din Piaţă Unirii a fost împănată serios cu activişti de partid. Cu alte cuvinte, în afară opoziţiei parlamentare, mai nimeni nu i-a cerut demisia lui Ponta.

Romanul poate fi sensibilizat şi mobilizat de cauze ecologiste (vezi Roşia Montană, gazele de şist sau defrişările ilegale), poate fi solidar cu compatrioţii lui de peste hotare sau cu un străin care a făcut ceva de nepreţuit pentru români, dar hoţia pare că-l lasă rece. S-a obişnuit cu ea, e fatalitatea fără de care nu se poate. În fond, romanul de rând o practică încă de pe vremea lui Ceauşescu. Când lua un sac de ciment de la serviciu, că să-şi facă o alee în curte, sau când folosea telefonul de la serviciu pentru a-şi rezolva probleme personale, nici măcar n-avea senzaţia că fură, spunea că „se descurcă".

Şi mecanismul „descurcatului" s-a perpetuat până în ziua de azi şi aşa au apărut miliardarii de carton. Furtul de la stat nu e furt, e „descurcăreală", nu e de condamnat, nu-i aşa? Medicul sau profesorul care ia şpagă nici măcar nu fură de la stat, fură direct din buzunarul nostru, profitând de faptul că pentru sănătate şi pentru copilul lui, orice om îşi da şi haina de pe el. N-am auzit de nici o campanie pe facebook „Uniţi salvăm România de şpagă", „Haideţi să nu mai dăm şpagă la medic".

În fond şi la urmă urmei, într-o ţară în care, de la Adrian Năstase încoace, puşcăria a devenit un templu de înţelepciune de unde minţile luminate ale rezidenţilor ne dau zi de zi lecţii de democraţie, în care poţi conduce guvernul, deşi eşti un plagiator dovedit, de ce ar trebui să renunţe la funcţie acelaşi premier? Doar pentru că e anchetat pentru fapte de corupţie? Să fim serioşi! Cât priveşte imaginea României în lume, hai sictir! Gelu Ruscanu n-a existat decât în mintea lui Camil Petrescu, România e populată de câţiva urmaşi ai bacilor ungurean şi vrâncean şi de milioane de clone ale baciului moldovean.