La Cluj-Napoca, 1.000 de oameni s-au adunat în stradă pentru a cere ca familiei Bodnariu să-i fie restituiți copiii de către autoritățile norvegiene. La Bistrița 1.500 de oameni, în majoritate tovarăși de credință cu familia Bodnariu, s-au strâns în fața Prefecturii, iar la Sibiu peste 2.000 de oameni au protestat în același scop. Manifestările au căpătat o pronunțată tentă emoțională, generată de presupusa durere a separării copiilor de părinții lor. La Sibiu, manifestanții au scandat „Mama nu are înlocuitor". Mi se pare foarte adevărat, cum la fel de adevărat mi se pare că nici familia nu poate fi înlocuită de nici un alt grup de persoane sau de vreo instituție, fie ea de stat sau privată...
Am totuși sentimentul că, în fața acestei emoții puternice, cu groase tușe melodramatice, opinia noastră publică nu găsește cumpănirea necesară pentru a înțelege întreaga semnificație și a produce judecata potrivită situației respective. Și aceasta întrucât, urmare a unor uriașe lacune în informare și în educație, societatea românească - și cu precădere persoanele înregimentate religios, fie ei ortodocși, penticostali sau baptiști - pare să ignore cu desăvârșire progresele pe care societatea europeană le-a făcut în decursul secolului 20. Un secol extrem de important, care din punct de vedere social și moral ar putea fi definit drept secolul emancipării femeii și copilului.
Cu emanciparea femeii lucrurile par să fie cât de cât vizibile. Cu toate acestea, se uită că, cu doar un secol în urmă, femeia era considerată o ființă inferioară, slabă fizic, instabilă emoțional și cu intelect inferior. Emanciparea femeii a devenit un subiect de interes public prin mișcarea sufragetelor, purtată în mediul cultural anglo-saxon, mișcare care, în Europa, a reușit să obțină dreptul de vot pentru femei în Finlanda (1909) și în Marea Britanie (1918). Desigur, aici ele primeau drept de vot doar dacă aveau peste 30 de ani (bărbații „beneficiau" de la vârsta de 21 de ani...) și erau „apropitare" (acum îl înțelegeți mai bine pe Caragiale?). În SUA, femeile au căpătat drept de vot în 1919, iar în Franța (deh, țară cu metehne latine...) li s-a acordat acest drept femeilor de-abia în 1944! Se pare că unul din puținele efecte benefice ale celor două războaie mondiale a fost recunoașterea legală a egalității femeilor cu bărbații (deși femeile din Marea Britanie au trebuit să aștepte 10 ani până au putut să voteze începând cu vârsta de 21 de ani). În estul Europei, egalitatea femeii cu bărbatul a fost impusă mai degrabă forțat, prin programul politic al comunismului, decât prin evoluție socială independentă. Ideea egalității se conturase foarte anevoios în România interbelică: femeia a căpătat drept de vot în 1923 (fără dreptul de a fi aleasă) și dreptul de a fi aleasă - de-abia în 1932 (deodată cu Tailanda... bravos, națiune română, halal să-ți fie!). Doar Constituția din 1938 prevede explicit drepturi pentru femei, dar ele le-au putut exercita de-abia după 1948, când s-a instituit votul universal.
Dacă situația femeii europene pare să fi intrat pe un făgaș al libertății individuale și al egalității de șanse, cu totul alta mi se pare a fi abordarea acelorași drepturi în cazul copiilor - din nou, cu diferențierea care se impune pentru estul Europei, și mai ales în România. Trebuie să reținem că spațiul scandinav este o referință fundamentală în afirmarea drepturilor copiilor; în 1900 scriitoarea suedeză Ellen Key publică vizionara sa lucrare „Secolul copilului", în care pledează convingător pentru instaurarea și respectarea drepturilor copiilor. La mai bine de 100 de ani după aceasta, lumea secolului 21 continuă să abuzeze, să batjocorească și să exploateze copiii. În acest domeniu, țările nordice sunt cu adevărat o altă lume, chiar și raportat la europeana și democrata Românie. Ceea ce, privit de la București, sau chiar din inima tolerantei Transilvanii, este „un abuz al autorităților norvegiene asupra familiei în general" (dixit cu neobrăzare comunicatul organizatorilor protestului din urbea noastră) nu este pentru respectivele autorități decât felul, poate greu de digerat de români, prin care o instituție precum Barnevernet înțelege să-și îndeplinească atribuțiile.
Trebuie să înțelegem două lucruri simple. Societatea românească este încă prea bigotă, prea tradiționalistă, prea sexistă, prea rigidă în principii și atitudini în relațiile de familie, mai ales în ceea ce privește drepturile cvasi-discreționare pe care părinții le au asupra copiilor („eu te-am făcut, eu te omor", „unde dă părintele crește", „bătaia e ruptă din rai"...). În apărarea drepturilor copiilor, țările nordice merg până acolo încât până și o educație religioasă prea rigidă poate fi interpretată drept un abuz. Ministerul Norvegian al Copilului, Echității și Incluziunii sociale (pe când și în România un astfel de minister?!) instrumentează anual zeci de mii de dosare privind încălcări ale drepturilor copiilor. Între acestea s-a nimerit și cazul familiei Bodnariu.
Un al doilea lucru, de-a dreptul de bun simț, este inspirat de un dicton antic, atribuit Sfântului Ambrosius, episcop creștin de Milano și vajnic prigonitor al arianismului: „Si fueris Romæ, Romano vovito more" („Când ești la Roma, poartă-te ca romanii"). Când te afli într-un alt stat, respectă cu sfințenie regulile, obiceiurile și legile statului respectiv. Procedând astfel, românul condamnat definitiv la moarte în Malaysia pentru trafic de droguri ar fi rămas în viață. La fel, familia Bodnariu ar fi fost acum întreagă, beneficiind de deliciile vieții îndestulate și tihnite din Norvegia.
