Despre preşedinţi, alegeri şi alţi demoni...

Se întâmplă uneori, destul de rar, să poţi vedea lucrurile de “dinafară”. Să simţi, pentru câteva zile, că nu eşti agresat de televizor, de programele de ştiri, de presiunea momentului politic, de criza tot mai ameninţătoare, de buimăceala şi grijile de fiecare zi.

Se întâmplă ca, poate o dată în viaţă, să vezi că prin ceea ce treci nu e şi nu a fost deloc întâmplător; să descoperi deodată valabilitatea lui “n-aduce anul ce aduce ceasul”, să constaţi că cel mai înţelept lucru care îi poate fi dat unui om este să înveţe să aştepte... Săptămâna trecută, bunăoară, m-am întâlnit faţă în faţă cu scriitorul care înainte de 1989 a fost idolul grupului nostru de tineri care visam să scriem cel puţin un roman de excepţie. Petru Popescu.

 

Cel care fugise de Ceauşescu, cel care scrisese celebrele “Să creşti într-un an cât alţii-ntro zi”, “Prins”, “Sfârşitul bahic”, “Dulce ca mierea e glonţul patriei”... Cel care, ca şi noi, se acrise de scriitori “oneşti”, ţărănoi, care scriau despre sate şi drame rurale, şi, la fel ca noi, credea că romanul românesc are vocaţie citadină. Cel care fugise de urgia unui preşedinte... Ne-am aflat amândoi la distanţă de câţiva zeci de centimetri, ne-am privit, ne-am cunoscut, ne-am strâns mâinile.

 

Ce altceva mai puteam să-i spun? Ne-am despărţit: el se ducea la lansarea cărţii lui, eu, în treaba mea. Iar acum, rememorând acea întâlnire şi suprapunând-o pe ceea ce se întâmplă în realitatea noastră, a unei ţări care stă să-şi aleagă preşedintele, în urma unei campanii care tocmai a început, am avut întreaga revelaţie a orbirii care a cuprins acest neam fără memorie. Ca şi pe vremea lui Ceauşescu, am fost, în aceşti din urmă ani, în stare să suportăm în fruntea ţării un om brutal în atitudine şi în exprimare, fără distincţie, fără darul oratoriei; ne pregătim să alegem dintre aceiaşi oameni pe care i-am cunoscut şi îi aşteptăm ca în spatele gesturilor şi cuvintelor acestora să mijească un dram de speranţă. Să ne scoată din divizarea schizofrenică în care ne-a afundat fiecare zi a acestor cinci ani.

 

 Să ne scoată din imaginea cea adevărată pe care ne facem că n-o vedem: aplecaţi spre ură, spre viclenie, spre uciderea sufletului, spre lene şi spre minciună, şi trădare. “... păgân, sărac, tribal, încrâncenat de sărăcie şi de vecinătatea cu o Romă mereu mai bogată şi mereu mai puternică. Ochii ţăranului copleşit de căldura toridă a muncii la câmp, în lumina brutală a soarelui şi istovit şi excedat de o muncă pe care o urăşte. Strângerea sceptică, ostilă a ochilor exprimă severitatea luminii şi a climei şi asprimea vieţii şi lipsa de speranţă, transferate în trup, preluate genetic.

 

 Veşnic istovit, veşnic pierdut în singurătate, veşnic nenorocos, omul de la Dunăre s-a închis într-un sine certăreţ şi acru, care-i ucide naturaleţea şi cheful de viaţă”. Nu se poate, oare, măcar acum, să ne regăsim în oglinda pe care Petru Popescu ne-o ridică, peste ani, în faţă? Ne pregătim să alegem preşedinte dintre oamenii aceştia la fel ca noi, oameni fără memorie, fără personalitate, care îşi compun pentru fiecare zi a săptâmânii o mască anume.

 

 Ne pregătim să-l votăm pe unul, ca apoi să-l putem înjura cinci ani, fără a ne asuma niciodată vreo vină, ca şi când actualul în funcţie ar fi fost paraşutat din cer. Cât o să mai dureze această alegere continuă între multiplele disperări imaginate de pustiul din sufletele noastre? Momentul este unul de cumpănă: din timpul “odiosului’ n-am mai auzit până azi, în România de după 1989, oameni în toată puterea vârstei şi a carierei să se gândească să-şi părăsească ţara dacă alegerile vor pune în fruntea ţării un anume candidat. Singura diferenţă este doar una , să-i spunem, tehnică: acum, nimeni nu mai trebuie să “fugă” peste graniţă, acum se poate pleca civilizat, cu paşaport...

 

 Aceleaşi “amănunte” tehnice, care fac diferenţa între dictatură şi regimul prezidenţial. Sfinţii Părinţi se temeau mai ales de “Demonul Amiezii”, pe noi, cei trecuţi prin experienţa comunizării şi a lagărului socialist (suficient de mulţi, sper!) ne înspăimântă demonul alegerilor şi al prezidenţiabililor, al spiralei Istoriei, care numai la români se pare că nu poate să depăşească în timp, douăzeci de ani.

 

Poate că n-a fost deloc o întâmplare, nici Petru Popescu, nici cartea lui ultimă, pe care ar fi bine s-o citiţi înainte de ziua votului. întâlnirea cu un om pe care îl aştepţi uneori toată viaţa, întâlnirea cu o carte sunt întâmplări care pot schimba dintr-o dată un destin. Fiindcă, oricum, nimic nu e întâmplător!