65 de ani de la eliberarea Ardealului de Nord

Duminică sărbătorim şi comemorăm, în acelaşi timp, 65 de ani de la eliberarea Ardealului de Nord.

Sărbătorim bucuria populaţiei de a primi ostaşii români, eliberatori, de sub oprimarea horthyistă, luptând, cei din Armata I, mai întâi singuri, în Bihor şi Crişana, mai apoi alături de trupele aliate, împreună cu Armata a IV-a, pe un front larg. Comemorăm apoi, plecându-ne fruntea cu pioşenie, în faţa mormintelor celor căzuţi pentru eliberarea Clujului, Oradiei, pentru Tg. Mureş, Carei, Satu Mare. Dar şi a eroilor ce-şi dorm somnul de veci în Ungaria, Cehoslovacia şi chiar Austria.

 

Pentru că eliberarea Ardealului de Nord, răpit hoţeşte prin Diktatul de la Viena, prin cârdăşia dintre şefii fascişti italieni şi hitleriştii care, cu un cinism greu de înţeles, “răsplăteau” astfel alianţa cu România, a însemnat un sacrificiu soldat cu peste 1.500 de ofiţeri şi subofiţeri şi 62.000 de ostaşi morţi, răniţi şi dispăruţi, cum a ţinut să precizeze ministrul de război de atunci, generalul M. Racoviţean.

 

Să mai amintim că eliberarea Ardealului a însemnat marile bătălii de la Păuliş, Cluj, Oradea. Tg.-Mureş etc., cele din Munţii Apuseni, date de batalioanele fixe, dar a însemnat şi puternicul spijin al populaţiei, care nu numai că i-a întâmpinat cu steaguri tricolore scoase din ascunzătorile de până atunci, dar şi cu flori, alimente, furaje pentru cai, totul cu o bucurie afişată frenetic. Iar acolo unde a fost cazul, mulţi oameni au ajutat Armata Română chiar în luptele directe, orientând-o spre cuiburile inamice pe care le cunoşteau.

 

Despre modul în care populaţia civilă a spijinit Armata Română ne vorbesec şi documentele Marelui Stat Major de atunci şi, între exemplele date, amintim şi pe cel al directorului minelor din Anina, ing. Pohoran, care, în timpul ocupaţiei, a făcut tot posibilul să împiedice distrugerea instalaţiilor programată de către armata inamică, salvându-le. Iar muncitorii de la uzinele din Reşiţa au ieşit la lupte directe cu două tunuri anticar construite cu discreţie, chipurile pentru armata inamică, dar apoi folosite chiar de ei în luptele din zonă, în spijinul Armatei Romăne. Acestea şi alte cazuri asemănătoare au fost citate prin ordine de zi ale ministrului M. Racoviţean şi ale unor comandanţi de Armată.

 

Dar nu numai atât. Un aspect semnificativ arată, ca întotdeauna, hotărârea ardelenilor de a contribui cu toate forţele la eliberarea pământului sfânt al patriei. Amintesc aici de o iniţiativă patriotică de mare răsunet în ţară: anume, îndemnul ziarului “Ardealul”, cu sediul de atunci în Bucureşti, str. Dionisie nr. 65, ziar care îi chema pe cei valizi să se înroleze ca voluntari de sprijin al frontului, înscrierile făcându-se chiar la redacţie.

 

Astfel că masiva cerere a determinat Marele Stat Major să decidă admiterea acestor voluntari în unităţile de poliţie militară din spatele imediat al frontului, fiind subordonaţi armatei din zonă. Ele aveau misiunea de a descoperi şi combate sabotajul, “spionajul, “răspândacii” de zvonuri fataliste etc. Aşa au apărut în toate zonele din spatele frontului aceşti voluntari care aveau pe braţ brasarde tricolore cu inscripţia “Voluntar pentru Ardeal”. Le purtau cu multă mândrie, dar şi cu responsabilitate...

 

Aşadar, duminică sărbătorim cea de-a 65-a aniversare a acestui mare eveniment istoric din viaţa ţării, eveniment la care doresc să adaug un amănunt ocolit cu grijă de istorici în perioada comunistă. Este vorba despre faptul că la 24 octombrie 1944 s-a ajuns la graniţa ţării, armata română fiind gata să intre în Ungaria.

 

Dar Marele Stat Major a decis să întârzie puţin acest moment pentru a sărbători în ziua de 25 octombrie, care este şi ziua de naştere a regelui Mihai I, pentru a-l omagia şi astfel. Aceasta pentru că Armata de atunci îl iubea nespus pe tânărul lor suveran pentru curajul avut la 23 august 1944. Aşa a devenit ziua de 25 octombrie şi Ziua Armatei Române, pe care o omagiem, de asemenea, mâine.