Au spus apoi că avem nevoie de “centură de siguranţă”, când, cu puţin timp înainte, urlau din rărunchi că noi, România, n-o să avem nevoie de împrumuturi de la FMI. Inginerul de la Finanţe a apărut la televizor mai dihai ca un personaj din reclamele la hârtie igienică; ce-i drept, cu aceleaşi rezultate. Cu cât se concentra mai tare să ne convingă de genialitatea măsurilor pe care le lua, cu atât mai repede creştea numărul firmelor private care dădeau faliment.
Abia isprăveau domnii de la guvern, transpiraţi şi frământaţi de griji, să ne convingă că trebuie să strângem cureaua, că pe partea cealaltă apăreau bugetele imense jefuite cu nesimţire de madam Ridzi; nici nu termina bine premierul să se mire de salariile privilegiaţilor din sistemul bugetar, că apăreau instantaneu cheltuielile în bătaie de joc ale ministresei Udrea, dintr-un buget uriaş, al unui minister inventat, parcă, împotriva economiei înseşi. Un buget uriaş pentru un turism “părăginit” şi mizer, buget mai mare decât al Ministerului Justiţiei, aflat, tocmai din cauza subfinanţării, pe panta care îl duce, catastrofal pentru naţiunea română, tocmai sub talpa unor politicieni fascinaţi încă de fantoma lui Ceauşescu şi a partidului unic.
Dacă pentru unii nu e clar încotro ne îndreptăm, atunci e limpede măcar că degeaba căutăm doar o criză care afectează numai economia şi finanţele, o criză pe care, vezi Doamne, am fi “importat-o” de la americani! Societatea, ca şi peştele, se împut de la cap. Politicieni care visează puterea absolută şi care vor să restrângă abil drepturile fundamentale ale omului, sfertodocţi fascinaţi de puterea de a dicta sentinţe şi arestări Justiţiei, sprijiniţi ruşinos de minţi luminate şi de oameni talentaţi îngenunchiaţi în faţa mirajului material asigurat de funcţiile publice compun un tablou al României actuale, în care singura criză majoră este aceea care se află în noi.
în adâncul sufletului nostru de oameni mai buni sau mai răi, trăitori pe acest pământ românesc al deznădejdii. Pentru că numai aşa se poate explica entuziasmul în a alege pe cele mai importante funcţii în stat oameni pentru care nici în visele lor cele mai reuşite nu valorăm mai mult decât o ceapă degerată. Criza e în noi, din moment ce nu ne putem desprinde de Ceauşescu; din moment ce nu putem simţi în spatele minciunilor eternilor candidaţi dorinţa de a face din noi doar marionete, bune numai pentru a le îmbogăţi familiile şi a le asigura perpetua putere politică. Arareori, însă, din criza aceasta “neeconomică” pare că mai străbate un fir de lumină: până zilele trecute aveam impresia că intelectualii sunt doar cei care au ales să lingă oasele aruncate sub formă de funcţii publice bine plătite de puterea zilei.
Dar când am văzut ivindu-se, ca o rază de speranţă, sutele de nume de intelectuali adevăraţi, profesori, medici, universitari, actori, care îl sprijină pe dl Crin Antonescu, cei care nu se plimbă în maşini cu nume germane şi care ne dau “indicaţii” pe la televiziuni, sau în ziarele “trompetă” ale Puterii, nici nu ne blestemă fiindcă nu am înţeles să lingem sceptrul, atât de generos pentru ei, atunci am înţeles că, într-adevăr, criza e în altă parte.
Am înţeles că e mai întâi necesară ieşirea din criza morală, ca apoi să putem vorbi despre depăşirea crizei economice şi financiare, iar pentru a reuşi, (deşi foarte târziu!), e nevoie să respectăm ordinea rezolvării problemelor.
