Ar fi fost mai bine ca ministrul în funcţiune să fie lăsat să elaboreze temeinic un proiect, în locul tracasărilor politice exercitate de tot felul de neaveniţi din guvern şi din afara lui. Să ne oprim, însă, asupra proiectului de lege care a rezultat, nu înainte de a preciza trei fapte.
Primul este acela că nu se face reformă nici cu acest proiect de lege. De altfel, proiectul aduce schimbări (unele oportune, precum recunoaşterea personalităţii juridice pentru institute din universităţi, la articolul 137, sau prevederea examenului psiho-comportamental, din articolul 271), altele aberante (precum prelungirea spre anii mici a şcolarizării – în România nefiind urgentă prelungirea şcolarizării spre grădiniţă, câtă vreme nu se folosesc suficient anii de şcoală!).
Unele “schimbări” (curriculum la dispoziţia şcolii, înlăturarea vechimii drept criteriu, descentralizarea şi multe altele) sunt deja în documentele reformei 1996-2000. Peste toate, însă, schimbările nu sunt reformă la propriu.
Al doilea fapt este acela că nu este cazul ca legea educaţiei să fie elaborată în grabă şi adoptată prin “asumarea răspunderii guvernamentale”, care exclude dezbaterea serioasă. Nu există nici un motiv, afară de interesul unor politicieni fără vreun rezultat, să se recurgă la şiretlicuri de acest gen.
Al treilea fapt este acela că proiectului legitimat juridic al ministerului i-a fost opus un colaj rezultat din plagierea diferitelor texte indigene sau externe şi experienţe eterogene, care stârneşte naivilor impresia “radicalismului”. în fapt, se promovează în articole, până la o eventuală corectură, mai ales frustrări personale ale autorilor (care, neputând să devină ceea ce doresc, vor înlăturarea cât mai multor oameni calificaţi) sau de interesele de partid de a obţine influenţa în universităţi (dându-i la o parte pe cei care au fost în ultimele decenii de partea creştin-democraţilor, liberalilor sau social-democraţilor).
Proiectul de lege în discuţie reia, cu detalii, cam ceea ce există deja. Ar fi fost, desigur, nevoie de conceperea unei reforme, după ce se clarifică ce fel de reformă este necesară în România actuală (după “reforma de recuperare”, încheiată în 2000, şi în faţa “reformei de sincronizare” şi a “reformei de înfruntare a globalizării”, pe care alte ţări deja le efectuează). De aceea, nu voi stărui asupra detaliilor, ci mă opresc asupra soluţiilor principiale, care afectează rezolvările tehnice.
încep cu două observaţii privind învăţământul preuniversitar, pe baza unei analize făcute de specialiştii care au conceput reforma curriculară din 1996-2000.
Prima observaţie este aceea că proiectul de lege încorporează carenţele unui pachet amatoristic, care, pe de-o parte, încarcă inutil elevii cu examene excesive, pe de altă parte, vrea să cultive adeziunea la soluţii aplaudate, dar superficiale. Se ştie că sunt posibile mai multe concepţii asupra educaţiei, care dau rezultate.
Evident, Finlanda, Coreea de Sud, Canada operează cu filosofii educaţionale diferite, dar rezultatele sunt, în fiecare caz, remarcabile. Coreea de Sud, ca şi Japonia, de altfel, caută să exploateze potenţialul elevului şi îl pun la efort disciplinat, în vreme ce Finlanda sau Canada caută să cultive interesul şi pasiunea elevului pentru a învăţa.
Legea educaţiei naţionale, aflată sub presiunea amintită, preia prima concepţie şi vrea să disciplineze elevii prin mulţimea controalelor (promovând cunoscuta “evaluare sumativă”), dar se agaţă verbal de a doua concepţie. Legea nu înţelege, de fapt, nicio concepţie şi nici nu prezintă vreo articulare câtuşi de puţin coerentă a ideilor. Rezultatul major este un mănunchi de contradicţii (pentru cel care vrea să înţeleagă problemele), precum, de pildă, cea dintre pretinsa “centrare pe elev” şi împovărarea inutilă a elevului cu excesiv de multe examinări.
A doua observaţie este aceea să proiectul pune totul pe formarea “competenţelor” (care rămân pastişate din alte documente şi, în fapt, neînţelese!) şi nu mai poate prelua adecvat nevoia de formare a “achiziţiilor fundamentale”, care se dovedesc astăzi cruciale. Drept consecinţă, cu elevii României se va face o experienţă, pornită din minţi neinformate şi nechibzuite, care va aduce cu sine o altă rămânere în urmă a educaţiei din ţară.
