Guvernul Boc şi obişnuinţa ratării

Temerile pe care le exprimam în toamna trecută au fost confirmate.

Pe vremea aceea, şi liderii de sindicat, şi politicienii vorbeau despre cât de indispensabilă este o lege de salarizare unitară a personalului bugetar şi se întreceau în a-şi afirma deplina hotărâre de a o scrie, vota şi aplica în termenul cel mai scurt.

 

După alegeri, după formarea noului executiv, după revenirea din marasmul electoral desăvârşit şi conştientizarea (parţială) a dificultăţilor iminente ale crizei, a început jocul de glezne al liderilor de sindicat şi al eternelor voci populiste de prin spaţiul public - politic. Nimeni nu pare dispus să cedeze nimic, solidaritatea în faţa crizei nu e decât o sintagmă de PR ieftin, toţi bugetarii îşi doresc salarii mărite sau măcar promisiunea măririi lor progresive şi substanţiale, pentru a obţine o poziţie cât mai favorabilă în negocierile viitoare legate de bani, cu actualul sau următorul guvern. în caz contrar, sunt oricând dispuşi să pună de-o grevă, indiferent de efectele teribile pe care le poate produce oprirea activităţii lor – vezi protestul magistraţilor. De altfel, atitudinea reprezentanţilor feluritelor categorii de bugetari este greu de criticat, câtă vreme corpul societăţii româneşti este slab, iar conştiinţa socială a grupului de mărimea unei naţiuni nu a avut condiţiile şi timpul să se poată consolida.

 

In oglindă, slăbiciunea societăţii de a răspunde solidar în faţa unei situaţii-limită se manifestă la nivelul clasei politice prin efeminare şi lipsa curajului de a vorbi cu gura deschisă despre constrângerile pe care trebuie să le suporte populaţia. Apropierea campaniei electorale întrerupe total practica discursului responsabil şi suspendă raţiunea, iar acţiunile politice sunt dirijate exclusiv de mecanisme primare de manipulare electorală şi demagogie pură. E greu pentru dl Boc sau pentru oricare alt ministru să recunoască iminenţa scăderii salariilor personalului bugetar în 2010, în condiţiile în care încasările la buget nu au cum să-şi revină la nivelul corespunzător actualelor cheltuieli.

 

E şi mai greu să ia decizii ferme privind pieptănarea reală a aparatului birocratic, stufos şi anchilozat, mai ales că spectrul şomajului constituie o spaimă teribilă pentru mulţi salariaţi bugetari, mulţi încă obişnuiţi cu ideea că vor ieşi la pensie de la primul loc de muncă.

 

E la fel de greu să gândeşti la rece o lege logică şi modernă a salarizării unitare a bugetarilor. Principiul fondator al textului de lege, complet ignorat în varianta Guvernului, este acela al corelării cheltuielilor cu personalul bugetar cu performanţele reale ale economiei, care se transmit proporţional în încasările înregistrate de bugetul de stat. Astfel, structura şi valoarea viitoarelor venituri ale bugetarilor ar fi trebuit integrate într-un model multi-anual flexibil şi pliat pe realităţi, nu pe prognoze, în globul de sticlă al unor “specialişti” nu prea inspiraţi în ultima vreme. Totodată, ierarhizarea veniturilor din sectoarele bugetare trebuie asumată franc, pe baza unei scale ordinale a priorităţilor strategice ale puterii politice. Guvernul a ales calea cea mai simplă din punctul de vedere al comunicării publice, dovedind iarăşi că politica mare nu există decât dacă se face la televizor; prin corelarea salariilor bugetarilor cu un nivel arbitrar al salariului minim pe economie se evită în continuare sincronizarea aparatului bugetar cu viaţa reală a economiei.

 

Să ne imaginăm doar următorul scenariu: anul viitor, un mare contributor la bugetul de stat va colapsa, încasările la buget vor scădea şi mai tare, însă salariul minim pe economie şi, automat, toate veniturile salariale din sectorul bugetar vor fi fost săltate de la 1 ianuarie, potrivit noii legi. Pe unde ne vom mai scoate atunci cămaşa? Vom continua să trăim pe datorie (dacă vom mai avea de unde să ne împrumutăm), aşa cum o facem de la începutul acestui an? Sau vom modifica iarăşi legea salarizării, că doar vor fi fost trecute între timp şi prezidenţialele? Sau, mai rău, vom risca să prăbuşim de tot sectorul privat, mărind fiscalitatea, aşa încât disciplina fiscală să fie sinonimă cu falimentul, iar supravieţuirea să depindă de capacitatea managerilor de a-şi eluda obligaţiile?

 

Corelarea salariilor din mediul bugetar trebuia să se facă în raport cu orice altceva, dar nu cu un indicator artificial, arbitrar, care nu înseamnă absolut nimic din perspectiva performanţelor economice ale ţării; de pildă, cu câştigul salarial mediu înregistrat în mediul privat, deşi, pentru a stabili valoarea sa reală, Guvernul ar fi trebuit să se asigure că acţionează ferm pentru scoaterea la suprafaţă a veniturilor din economia în diverse nuanţe de gri. Mai mult, cum ar fi putut veni în faţa bugetarilor fără să le pună în faţă cifre limpezi, aşa încât oamenii, deloc deprinşi cu incertitudinile inerente vieţii într-o economie de piaţă funcţională şi vie, să priceapă mură-n gură că va curge doar lapte şi miere, cu salariul minim în creştere progresivă până prin 2015?

 

Din experienţa procesului de naştere a acestei legi, am înţeles câteva lucruri. întâi, că obişnuinţa de a gândi într-un anume fel relaţia dintre aparatul de stat şi mediul privat este mai presus decât oricare argumente funcţionale, care impun hotărât ajustarea semnificativă a paradigmei. în al doilea rând, că expertiza unor consilieri, care degeaba înţeleg mult şi se exprimă limpede, este irelevantă pentru decidenţii politici, mânaţi în acţiunea politică exclusiv de raţiuni de PR. Practic, politicile publice eficiente sunt respinse de factorul politic opac şi demagog pentru că 1) nu sunt înţelese pe deplin de cei care se presupune că se vor mai obosi să se mişte până la secţia de votare sau 2) sunt respinse de către aceiaşi, pentru că le lezează interesele imediate şi personale, cel puţin pe termen scurt.

 

A fost procesul politic ce mi-a arătat un adevăr simplu şi fără putinţă de tăgadă: după alegerile din noiembrie, nu vom avea scăpare cu un Guvern politic, cel de acum sau oricare altul. Situaţia de acum implică un executiv cu autoritate certă, dar nu doar politică, ci mai ales profesională, care să se bazeze pe forţa devastatoare a expertizei înalte. Momentele-limită se trec cu oameni puternici, dar nu plutocraţi, ci tehnocraţi.