Am în vedere, înainte de toate, pragmatismul american. în definitiv, celebra “maximă pragmatică” a lui Peirce, cu care începe istoria pragmatismului, nu se poate înţelege fără a lua în seamă contextul intelectual creat de sosirea Originii speciilor pe coasta de Răsărit a Americii. Observaţia făcută în celebrul Club Metafizic era corectă: Darwin nu a folosit, în Originea speciilor, termenul de evoluţie, încât ceea ce tematizează celebra operă nu este evoluţionismul, ci explicaţia imanentă a apariţiei speciilor.
“Era deplin posibil să se creadă în Darwin şi în Dumnezeu, în acelaşi timp, în Cambridge-ul secolului al nouăsprezecelea” (Louis Menand, op.cit., p. 127). Nietzsche a consacrat o altă imagine. El avea deja o viziune marcată de Schopenhauer şi Gobineau (Essai sur l’inégalité des races humaines, 1853) şi l-a luat pe Darwin ca deschizător al perspectivei în care “conştiinţa”, în loc să controleze “viaţa (Leben)”, devine instrument al acesteia. Nu avem la autorul cărţii Ştiinţa veselă vreo interpretare a lui Darwin, dar avem folosirea explicaţiei imanente a originii speciilor pentru a sprijini un Weltanschauung axat pe “lupta pentru existenţă”, intensificată filosofic ca “luptă pentru putere”.
Explicaţia speciilor prin “variaţii”, “luptă pentru existenţă”, “selecţie naturală” a fost seducătoare; mulţi au văzut în societate ceva analog. Pe baza acestei analogii s-au format, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, direcţiile “darwinismului social”. Marx (care a intenţionat să dedice “Capitalul” lui Darwin) a crezut că în autorul Originii speciilor se găseşte o abordare “materialistă” a dinamicii sociale, iar G.W. Summer a justificat inegalităţile sociale cu ajutorul explicaţiei darwiniene.
Neoliberalismele timpurilor care au urmat au recurs la imagini preluate, mai mult sau mai puţin riguros, din scrierile lui Darwin. Neoconservatorii care l-au adus la putere pe Ronald Reagan sau Margaret Thatcher i-au inspirat adesea pe “neoliberalii” Europei Centrale şi Răsăritene după 1989. Toţi sunt conduşi de laitmotivul revenirii la reprezentarea simplificată a societăţii ca un câmp de luptă sau, formulat mai blând, ca rezultat al competiţiei. împotriva vederilor egalitare care au câştigat teren în anii şaizeci, neoliberalismul a argumentat că este nevoie de revenirea la competiţii ancorate în natură, fie ea şi carentă, a unei specii care, desigur, învaţă, dar nu se lasă schimbată.
Numai că, între timp, la criza de legitimare apărută în sistemele competiţionale şi la criza de motivaţie, s-a adăugat criza financiară şi economică, începută în 2008, care ne obligă, încă o dată, să reinterogăm totul.
Darwinismul nu-şi încheie, însă, istoria cu topirea în darwinismul social şi sublimarea în neoliberalism. Originea speciilor rămâne tentativa cea mai izbutită până acum de a lămuri coerent, cu ipoteze simple, cum s-au format speciile cunoscute.
