Pentru a nu uita noi şi urmaşii noştri, şi urmaşii urmaşilor noştri - cum bine zicea, în alt context, Delevrancea în celebra lui piesă “Apus de soare”- despre nedreptatea strigătoare la cer care s-a făcut poporului român prin Diktatul de la Viena din 30 august 1940. Nu voi comenta aici împrejurările grave în care a avut loc acest rapt de teritoriu românesc, pentru că istoria consemnează presiunile pe care le făceau ruşii pe Prut, agitând armele de război, ceea ce i-a determinat pe germani să facă pasul fatal pentru România “aliată”; pas motivat de Hitler prin teama să nu cadă în mâinile ruşilor petrolul din Valea Prahovei.
De altfel, în apărarea Văii Prahovei, germanii au pregătit o divizie mecanizată în Polonia şi una de paraşutişti la Viena, ambele pe picior de luptă. Fără petrolul României, toate planurile lor de “război fulger” ar fi căzut definitiv. Cu toate aceste “argumente”, săracul Manoilescu, ministrul nostru trimis să semneze Diktatul, a leşinat de scârbă şi teamă, considerându-se, în sinea lui, probabil, trădător de ţară.
Apoi a început exodul, barbariile horthyştilor desfăşurate pe scară largă, schimbul de populaţie, cu întreaga gamă de suferinţe- pentru mulţi cauzatoare de moarte- la care au fost supuşi românii prinşi în acestă menghină a unei istorii nedrepte. Eram copil, nu pricepeam prea bine ceea ce s-a întâmplat, dar asistam, cu spaimă, la plânsetele oamenilor maturi, ale femeilor în special, alungaţi cu o bocceluţă şi câteva lucruri luate în pripă , sau, mai rar, cu un atelaj tras de cai sau vaci. Era migraţia românilor din zona Tg.-Mureş spre Sighişoara şi satele de pe Târnava Mare rămase în Regatul României. Ei bine, despre acest calvar, despre această adevărată Gologotă a Ardelenilor, autorităţile guvernamentale conduse de dictatorul Ion Antonescu n-au suflat un cuvânt! Nu puteau, erau legate fedeleş prin înţelegerile avute cu Hitler.
Dar, iată, s-a găsit un om de presă, Paul Constant, pe atunci detaşat la Cabinetul Militar al dictatorului, ofiţer care, aflând de atrocităţile care se întâmplă în Ardeal, a propus ca autorităţile să lase liberă presa pentru a informa opinia publică din ţară şi mai ales de peste hotare despre toate acestea. Culmea, s-a aprobat! Astfel că toată presa din Bucureşti, în frunte cu “Universul” lui Stelian Popescu, a publicat zile întregi articole şi reportaje despre drama românilor din Ardealul cedat... L-am cunoscut pe Paul Constant, mult mai târziu, la Sibiu, despre care Mihai Pelin îmi spusese că este acelaşi care, deşi foarte în vârstă, era preocupat de scrierile lui, cărţi despre haiducul Iancu Jianu sau Tudor Vladimirescu.
Personal, am aflat amănunte despre “cedare” şi aici, la Cluj, de la nimeni altul decât fratele scriitorului Liviu Rebreanu, adică de la P. Rebreanu, care a trăit până prin ‘70. Era un vizitator frecvent al Muzeului de Etnografie şi, în biroul directorului Tiberiu Graur, povestea depre modul în care cumnatul său, colonelul Strat, aflat cu o unitate la Satu Mare, în momentul cedării, “fără să se fi tras măcar un cartuş”, a demisionat din armată în semn de protest, alături de alţi câţiva ofiţeri superiori.
între timp, la Bucureşti lucrurile s-au precipitat. în septembrie 1940, Maniu a organizat Asociaţia “Pro-Transilvania”, în care s-au înscris numeroşi universitari, ziarişti (inclusiv Stelian Popescu), alţi intelectuali de prestigiu care şi-au propus proteste şi acţiuni în sprijinul recuperării teritoriului pierdut; dar câteva săptămâni mai târziu, Horia Sima(ardelean şi el) a desfiinţat-o. Si tot Maniu a convocat, în septembrie 1940, la Statuia lui Mihai Viteazul din Bucureşti, o mare adunare populară pentru a înfiera atrocităţile din Ardeal, dar dictatorul a interzis-o.
Ce a urmat se cunoaşte. Eroica noastră armată a dezrobit Ardealul şi, în semn de dragoste pentru acest pământ sfânt, de atunci cântăm adesea, din inimă, “Tu Ardeal, Tu Ardeal!”...
