La ei, îmi spunea el (chiar acum două zile, de ziua lor naţională, când drapele cu semiluna fluturau de zor şi când se aprinseseră mii de candele lângă portretul marelui Mustafa Kemal Ataturk, creatorul Turciei moderne), se simte plutind deasupra ţării revirimentul islamismului intolerant; temerea lui era ca acesta să nu escaladeze din nou, iar ţara lui, de la care aştepta o nouă etapă a dezvoltării, să nu intre iarăşi în negura religiei dusă la extremă.
Cazul Iranului - mi-a mărturisit - stătea deasupra ţării lui ca un spectru, ca o fantomă gata să atace. Am ascultat atent şi mi-am dat seama că are perfectă dreptate. La noi se întâmplă acelaşi lucru: stafiile fac de gardă şi aşteaptă momentul potrivit. Dacă privim la rece situaţia politică, dorinţa unor şefi de partide de a crea un partid puternic, un partid prezidenţial, nu este decât fondul de unde pleacă mirajul, fantoma partidului unic, a puterii absolute, discreţionare. Mirajul de a nu mai ţine seama decât de părerea şi interesele unui om, ale unui partid. Vă amintiţi cum arătau Legile Siguranţei Naţionale, proiectul, de fapt, elaborat de comisia prezidenţială?
Atunci, toată lumea conştientă trăitoare în România a avut un şoc: cu acele legi ne duceam mult în spatele “erei Ceauşescu”, direct spre statul poliţienesc. Iar dacă adăugăm la aceasta faptul că se “iţeşte”, ca dintr-un fel de neant, o majoritate a unei generaţii (degeaba) aşteptate, care s-a desprins, parcă, taman din coasta stalinismului negru, atunci, oricât am fi de optimişti, în faţa unei astfel de evidenţe, aproape că ne dispare subit zâmbetul încrezător de pe buze. Desigur, cei care n-au trăit timpurile comunismului ar putea să nu fie de acord cu ce spun: dar mai sunt, din fericire (spre disperarea unora!), mulţi cei care ştiu şi au trăit pe pielea şi pe viaţa lor “anii întunecaţi” de atunci.
Ei ştiu cum arătau activiştii de partid, care serveau “cauza” cu “abnegaţie”, îşi amintesc de “justiţiarii comunişti” care treceau peste cadavre în apărarea unor idei care, iată, nu şi-au dovedit în timp nici valoarea, nici valabilitatea. Nu e nici o diferenţă între atitudinea acelor vajnici activişti şi a acestor tineri care ar lupta pentru scopurile lor până n-ar rămâne piatră pe piatră! Numai că şi atunci, şi acum, foarte puţini dintre “luptători” credeau în ideile afirmate. Si tinerii de acum, şi cei de atunci făceau asta numai pentru a ajunge ei înşişi în prima linie, şi de acolo la resurse de orice fel. Si atunci, şi acum, majoritatea tinerilor care luptau pentru “idealuri” nu voiau decât să ajungă “sus”.
Ura lor era şi este nemărginită faţă de cei ce sunt deja pe anumite poziţii, iar dacă aceştia fac parte din alte generaţii, mai calme, să zicem, şi mai mature, vor face orice să le ia locul. Numai că unele locuri nu sunt de luat. Ele sunt de câştigat, prin muncă şi talent; iar la acestea, accesul e imposibil. Oricum, stafiile acestea tinere plutesc duhnind de nesimţire, vulgaritate, nespălare şi de alcool (arme puternice ale acestei generaţii!) deasupra oraşelor, cel puţin deocamdată.
Am ţinut, deci, să-l liniştesc pe prietenul meu Ali-bey: Islamul agresiv nu se va întoarce în Turcia, cum nici “activiştii” imberbi, care judecă la noi pe toată lumea, nu vor avea sorţi de izbândă. Omenirea învaţă din experienţele tragice, iar fantomele doar par, nu şi sunt într-atât de viguroase...
